Un text din Academia Caţavencu, din serialul cu cartea care…

Masiv şi veşnic transpirat, cu un cap mare de mistreţ şi cu gîtul scurt care ieşea vara din gulerele descheiate ale unor cămăşi în carouri în culori ţipătoare, căra totdeauna o servietă din piele de porc, încît semăna cu un contabil de CAP venit la Bucureşti în delegaţie. Era „bă­dia Lăncrănjan“ pentru apropiaţii lui din lumea literară sau „Uite-l pe Lăncrănjan!“ pentru cei care-l ştiau, dar nu se dădeau în vînt după el ca scriitor. Mereu încruntat şi împovărat de soarta ţării, dacă-l întrebai de altceva decît de cărţile lui te privea intrigat că-ţi permiţi să-l abordezi. Dacă rosteai „Transilvania“ se uita la tine, să audă ce urmează. Dacă mai ziceai şi Cordovanii sau Caloianul, scriitorul-deputat în Marea Adunare Naţională se lumina la faţă. Vorbea la fel de bolovănos cum scria, iar dacă treceai de la Cordovanii lui la vreo carte nou apărută şi-l întrebai ce zicea de ea, se posomora la loc. „Ţara suferă!“ zicea, privindu-te fix, cu reproş că încerci să-l atragi la futilităţi. Lăncrănjan nu citea cărţile altora. Lecturile lui constau în documente şi mărturii, iar cărţile pe care le pregătea erau despre suferinţele uitate ale neamului. Pe cele prezente se făcea că nu le observă, fiind­că, zicea, să ne învrednicim de cele ce au fost, nu să rîcîim în praful zilei de azi. Era ciufut şi cu lăudătorii lui, dar dacă-l ridicau în slăvi tăcea anesteziat. Continuarea e aici.

Un text din Academia Caţavencu, din serialul cu cartea care…

Masiv şi veşnic transpirat, cu un cap mare de mistreţ şi cu gîtul scurt care ieşea vara din gulerele descheiate ale unor cămăşi în carouri în culori ţipătoare, căra totdeauna o servietă din piele de porc, încît semăna cu un contabil de CAP venit la Bucureşti în delegaţie. Era „bă­dia Lăncrănjan“ pentru apropiaţii lui din lumea literară sau „Uite-l pe Lăncrănjan!“ pe