Nu mai există nici un secret că Aradul ascunde un adevărat patrimoniu atât istoric cât şi spiritual. O raită prin judeţ are să dezvaluie vizitatorului poveşti vechi despre locuri şi aşezări cu o rezonanţă istorică deosebită, locuri şi lăcaşuri de pelerinaj unde anual vin mii de turişti pelerini.
„Călugaria nu e o cale pentru toţi, şi nici măcar una pentru mulţi. Traiectoria ei are o strălucire supralumească: e calea „regală”, excepţia exemplară, „orizontul” spre care tinzi. Ea e expresia normei, într-o lume în care norma e minoritară”, spunea Andrei Pleşu în lucrarea „Viaţa Monahală - în texte alese”. În acest sens am ales să mă opresc asupra uneia dintre principalele lăcaşe de cult din judeţ: mănăstirea Feredeu, punctul de reper al credincioşilor din zona Şiriei şi nu numai.
La o primă privire, drumul pe care pelerinul trebuie să-l parcurgă până la schit pare anevoios, dar odată ajuns sus, o altă lume pare să se deschidă ochilor, o lume în care timpul ia o pauză binemeritată.
Istoria schitului cuprinde câteva secole. Existenţa acestui aşezământ monahal la Feredeu este menţionat pentru prima dată în urmă cu mai bine de 200 de ani, când în imediata apropiere a locului unde a fost înălţată mănăstirea, se afla un schit cu un paraclis lângă un izvor cu apă, ca în orivce poveste, apă făcătoare de minuni.
Deşi nu există date care să ateste un anume moment cert în istorie pentru apariţia vechiului schit şi a bisericii de la Feredeu, legenda spune că ele datează de la 1787. Tradiţia locală, însă merge mai departe în negura vremii şi susţine că schitul a fost ctitorit încă de pe vremea turcilor care, în 1693, după eliberarea Şiriei, au ajuns în retragerea lor la Feredeu unde au dat foc schitului şi i-au ucis pe călugări.
Legenda spune că un pustnic care, la 1693, i-a somat pe turci cu crucea şi a fost decapitat de aceştia ar fi cel ca
