O simplă prezenţă a României la sunmitul de la Varşovia nu ar fi fost indispensabilă nimănui. Era indispensabilă doar României. În meciul fin al diplomaţiei, o neprezentare nu înseamnă doar că pierzi un meci, ci că e posibil să pierzi mai multe pe termen lung.

Summitul nu e de aşteptat să producă documente importante. Este însă folosit pentru a aduce laolaltă diferite interese, a le armoniza pe cât se poate. Şi dacă nu, măcar a cunoaşte poziţia celorlalţi în detaliu. Absenţa însă a atras atenţia tuturor. Dacă doream să ne facem cunoscută poziţia încă o dată, puteam trimite un protest, face o declaraţie la summit sau...proceda ca Slovacia, care a reuşit să găsească o soluţie diplomatică pentru a participa, după ce iniţial ameninţase că va boicota şi ea reuniunea. Soluţia pe care a negociat-o Slovacia a fost ca însemnele statului Kosovo să nu fie afişate şi să nu existe nicio declaraţie finală semnată de preşedintele Kosovo. O soluţie onorabilă pentru statele cu sensibilităţi teritoriale. Pentru că a sta pur şi simplu la masă cu liderul unei ţări a cărei existenţă nu o admiţi nu declanşează automat recunoaşterea acesteia.

Apără acest refuz cauza României? Nu. Pentru că nu ne obligă nimeni să recunoaştem Kosovo dacă nu ne dorim. Se pot face presiuni, dar România poate spune în continuare "nu". Motivul invocat este că, la un moment dat, maghiarii vor cere autonomia Ţinutului Secuiesc. Însă, tot în aceste zile, când Tokes şi compania anunţau cu surle şi trâmbiţe deschiderea Reprezentanţei Ţinutului Secuiesc la Bruxelles, România nu a fost nici pe departe atât de vocală. Ministerul de Externe a anunţat că "face demersuri pentru a clarifica situaţia".

Preşedintele român şi-a explicat, cu două zile înainte de summit refuzul de a participa şi prin faptul că s-ar putea poeni pe viitor că stă la vreo masă diplomatică cu Igor Smirnov, liderul autoproclamat