Vetuţa se aşeză ostenită în fotoliu. Îşi puse pledul în poală că, deşi era mai, parcă tot trăgea. Simţea toata greutatea lumii în spate, o ţinea ceva acolo, între umeri. Ştiu atunci că nu va trăi veşnic. Costache se dusese, cu fanfara de la unitate pe urme, Iorgu la fel, aşa s-o duce şi ea într-o zi.

Se uită la Costăchel şi-l văzu aşa mic şi pricăjit, ca un pui de gostat uitat prin vreo fermă, îmbătrânit acolo şi fără să ajungă vreodată cocoş şi să cânte şi el, cum e rânduirea. Şi se temu pentru el. Fata asta, Geta, aşa văpsită şi sulimenită cum era, o avea grijă de el şi de picioarele lui. Pare destul de în putere, cu vână în ea, şi-şi recunoscu sieşi că trebuie să-i fi fost destul de greu să vină să-l ceară aşa pe Costăchel. De-ar fi avut şi ea corajul ăsta…

Îi veni în minte ziua aia de chermeză de la unitate, cu Ziţa şi Miţa şi bărbaţii lor slăbuţi, cu rânjete de şoricei.

Dansase cu ei câte o dată, apoi venise Costache, căpitanul grăscior şi asudat, cu mustaţă roşiatică şi buze umede. O luase de după mijloc şi-i spusese că are ochi frumoşi şi păr des, că pare o fată cumsecade. O strânsese de braţ, deasupra cotului, şi o condusese la loc. Îşi aminti greaţa ce o cuprinsese în timpul dansului, când el gâlgâia ceva neştiut în urechea ei, iar respiraţia de sfeclă roşie îi năpădise ceafa, of!, acolo unde pupase Iorgu până simţea ea că nu mai ştie cum o cheamă.

Venise căpitanu’ a doua zi la Spiridon şi o ceruse, iar tăticu’ o dăduse ca pe un balot de paie, că nu mai putea nici el s-o vază plânsă toată ziulica şi se gândise că Turi a lui era făcută să fie căpităneasă.

Făcuseră nuntă mare, în sat la Costache. Veniseră şi superiorii lui, cu nevestele ca nişte dropii de Bărăgan. Vetuţa şedea plânsă la masa a mare, cu şase batiste băgate prin mâneci şi trei bănuţi în pantoful de la Romarta. Nu avusese noroc pe lume. Aşa îi fusese soarta, să doarm