… o americanca a ajuns sefa biroului din Paris a New York Times in 2002 si tot atunci i-a fost sarutata, pentru prima data in viata, mana. Scena s-a petrecut in Salonul Napolean al III-lea, din Palatul Elysee (Nota: scuze, inca o data, nu stiu sa pun accente sau diacritice). Protagonistii erau Elaine Sciolino si pe atunci presedintele de doisprezece ani al Frantei, Jacques Chirac. Momentul a marcat-o intr-atat de tare pe ziarista, altminteri obisnuita cu toate, incat a dezvoltat o mini-obsesie finalizata – altfel cum? – printr-o carte: ‘La Seduction: How the French Play the Game of Life,’’ (Seductia: Cum joaca francezii jocul vietii) si va fi publicata peste cateva saptamani de Times Books.

Sarmanta cum e, povestea nu m-a surprins catusi de putin. Prima mea slujba in America, vreo 272 de ani in urma, a fost la linia de asamblare a unei celebre fabrici de ciorapi de dama. Pentru un nou venit, a fost o binecuvantare. Dar, ca toate minunile, nici asta n-a durat mult. Doua luni mai tarziu, fabrica s-a inchis si eu m-am trezit, pentru prima oara in viata, somer oficial. Neoficial mai fusesem, dar n-apucasem sa inteleg diferenta. Motivul inchiderii? Absenta cererii. In State, prea putine femei mai poarta “ciorapi de dama”. Se poarta sosete, se poarta ciorapi. Dar nu “de dama”. “Damele”, in America, se numara pe degete, de obicei la biserica sau pe Wall Street. (Exagerez, insa foarte putin).

Ca omul crescut in Europa, traitor o vreme in Franta, diferenta intre feminitatea americana si cea europeana, indeobste (dar nu exclusiv) cea franceza, mi-era evidenta. La fel si diferentele intre “curtatul” european, cu toate nuantele lui, si cel american, care nu se mai osteneste macar cu vopsitul copitelor calului in verde. Pentru necunoscatori, bancul suna cam asa:

Fat Frumos i-a pus gand rau (bun?) Ilenei Cosanzeana, dar nu stie cum sa procedeze. Mer