Foto: Antonio Parrinello / Reuters Când am fost în aprilie, în Sicilia, vulcanul pufăia subţire din pipa lui... Mi s-a spus că se odihneşte, după erupţia din ianuarie, care tulburase calmul localnicilor şi-i adusese aproape pe vulcanologi, pe reporteri, pe curioşi. La câteva zile după plecarea mea, Etna a început din nou să “bolborosească”, iar la finele primei decadă a lunii mai cerul nopţii s-a înroşit din nou. Etna a erupt, pentru a doua oară în acest an.
Privit din cer, din avionul care alunecă liniştit înspre aeroportul Fontanarosa, de lângă Catania, Vulcanul Etna nu are nimic ameninţător... Nu în zilele lui obişnuite, cele în care e un blând uriaş de piatră, scrutând marea, în vreme ce trage, uşurel, din pipă, “zvârlind” apoi spre cer inele de fum. Tu, călătorul care urmează să-şi petreacă doar vreo câteva zile pe vechea insulă a siculilor, îl cauţi cu privirea imediat ce ajungi pe pământ... ieşirea în şoseaua largă care te duce spre Catania e aproape, iar de pe drum ochii tăi sunt atraşi de culmea muntoasă.
Darurile muntelui de foc
Când spui “erupţie vulcanică”, primul gând aleargă spre drama Pompeiiului antic. Atunci când “s-a aprins” Vezuviul, “s-a stins” flacăra vieţii în frumosul oraş roman. A fost nevoie de aproape şaptesprezece secole pentru ca străzile drepte şi casele cu suflete chircite acoperite de lavă în anul 79 d.Hr. să fie redescoperite. Cercetătorii care au încercat să reconstituie ce s-a întâmplat în ziua în care Vezuviul a învelit cetatea în lavă şi cenuşă au descris evenimente apocaliptice. Şi-atunci nu înţelegi calmul cu care catanezii acceptă vecinătatea muntelui de foc, unul dintre cei mai înalţi vulcani activi ai lumii (3329 m altitudine). O explicaţie există. Pentru ei, Etna nu este un distrugător de oameni şi de cetăţi; cei care trăiesc pe pantele lui îl privesc mai degrabă ca pe un tată sever, care îi pede
