Foto: AFP/Mediafax Construit la jumătatea distanţei dintre Nisa şi Cannes, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Antichităţii, Antibes face parte dintre aşezările care nu pot renunţa la glorie. Mai ales atunci când aceasta e dată de unul dintre cei mai mari artişti plastici ai tuturor timpurilor, Pablo Picasso. La Antibes, maestrul şi-a regăsit şi chiar a pictat-o, pe o pânză lungă de 2,5 metri, “Bucuria de a trăi”.
Trimiţându-şi trecutul la muzeu, Antibes de astăzi uimeşte prin portul său de vase de agrement, poate cel mai mare din lume, prin hotelurile private de la Cap d'Antibes, între care unul, “Eden Roc”, are reputaţia de perfecţiune absolută, şi prin Muzeul Picasso. Câteva zeci de tablouri punctează una dintre cele mai frumoase etape din viaţa marelui artist francez. Venirea lui, pentru scurtă vreme, în 1946, la Chateau Grimaldi din Antibes, a coincis cu o perioadă de creaţie pusă sub semnul bucuriei de a trăi, iar una dintre lucrările sale se intitulează chiar aşa, “Bucuria de a trăi”. Ni-l imaginăm pe maestrul sexagenar, îmbrăcat cu bluză şi pantaloni pescăreşti, trecându-şi silueta, robustă, aproape rustică, prin saloanele cu piese arheologice ale castelului, ţinându-şi de mână noua şi foarte tânăra prietenă, Fran?oise Gilot.
Bufniţa suprarealistă
Mitologia greacă şi Mediterana sunt, evident, cele două subiecte care l-au obsedat pe Picasso în perioada Antibes. Printre piesele arheologice care i-au stimulat imaginaţia se numără misterioasa dală funerară a lui Septentrion, un tânăr dansator roman, a cărui soartă ne e cunoscută datorită epitafului gravat în piatră: “El n-a dansat decât o vară. A plâns şi a murit”. Din influenţele Antichităţii medieraneene şi din senzaţia de forţă şi de renaştere care l-au însoţit pe Picasso mereu când a întâlnit o nouă iubire, s-a născut “Bucuria de a trăi”, opera dionisiacă şi jubilatorie. În ac
