Victoria Barcelonei are lumina ameţitoare a începutului de vară. Miros de păduri înflorite, de iarbă parfumată şi de frăguţe înroşite, un amestec de certitudine cu bucuria de a trăi. S-a dus deja fragilitatea primăverii şi se prăvale peste noi aerul de vară vrăjită. Se apropie vacanţa, ne cheamă spre depărtări marile călătorii, se împlinesc toate cele înmurgurite în primăvară şi se desăvârşeşte cariera de stea a lui Leo Messi. Copilul mut şi sfrijit şi-a ocupat scaunul de prim magician al balonului rotund. O planetă întreagă s-a pregătit cu febrilitate de încheierea sezonului european. Meciul Barça cu United a fost cam tot ce a putut visa o inimă de chibiţ, ameţită şi amăgită de atâtea speranţe. Iar Leo Messi a fost dirijorul unui concert care poate rivaliza cu un soi de „Odă bucuriei" interpretată pe iarbă, într-o curte de castel englezesc. A fost peste tot ce am crezut că înseamnă vraja în fotbal. Fiind iubitor de Barça, mi s-a părut cu mult peste tot ce-am văzut în materie de plăcerea jocului şi de finale europene. Poate că doar celebrul Bayern cu United să mai ridice nasul pentru un loc într-o comparaţie. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât începutul a fost chinuit. Mărturisesc că, după primele minute ale partidei, am trăit spaima de o zi neagră. Artiştii păreau copleşiţi de atleţi. Dar bucuria nebună a jocului, plăcerea mingilor sfârâite sau deviate cu atingeri de amorez m-au remontat. Nu mor copiii când vor baronii! Nu plânge UNICEF când comandă NATO! O clipă mi s-a părut că Guardiola a scos din pălărie o partitură greşită. Apoi că a inventat una surprinzătoare. După o repriză am priceput că Barça făcea doar eforturi de a reveni la plăcerea nebună a jocului de copii. Pur, ţesut cu grijă, aproape cântat, surprinzător, imaginativ până la perplexitate. Când Xavi alerga spre stânga, mâncând din ochii săi de nucă neagră toată partea dreaptă a apărării engle