– Doamna Geta, luaţi cu pâinică! Să nu vi se aplece de la icre, o sfătui Nuţica.
Geta se uita a lehamite. Ce dracu’ căuta ea acolo, în cavoul ăla cu murături? Ea trebuie să înflorească, nu să se usuce ca un buchet de imortele. Stătea în picioare, lângă masă, aproape de hol, tot gândindu-se dacă să plece acum sau, de mila neisprăvitului şi mai ales a babelor, să mai stea niţel. Imaginea lui Costăchel căzut în fotoliul acrit o storsese de viaţă.
Se gândi, în timp ce luă o gură de sifon chior, ce dracu’ fusese-n capul ei, de-l frământase pe ăsta în atâtea nopţi? Şi cum de nu crăpase nevolnicul? Îi fu groază. Ei îi era frică de morţi. Avea ea o chestie, aşa. Când murise tăticu’, mare inginer la Drumuri şi Poduri, nu vrusese să-i pupe mâna, oricât ar fi stăruit popa şi Roza. Nu, şi pace!
Şi acum i se părea că, dacă s-ar fi măritat cu Costăchel, ar fi trebuit să pupe un mort mulţi ani de acum încolo. Sau câţi i-or fi daţi nevolnicului. Şi nu putea, nu putea!
Vetuţa îşi drese glasul într-o grimasă chinuită şi zise:
– Getuţo, mamă, bei o cafeluţă?
Fâţâindu-se de pe un picior pe celălalt, Geta înţelese ca nu mai era scăpare. Pierduse ocazia de a ţâşni pe uşă. Nodul din gât o împiedică să scoată vreun sunet. Dădu tâmp din cap în timp ce îşi trăgea discret dresul sucit pe pulpa transpirată.
Vetuţa simţea că-i scapă frâiele şi ei nu-i plăceau astfel de lucruri. Acum mai apăruse, nebăgată în seamă, şi Genoveva, vecina de la 6 şi radioul cartierului. Geta stătea ca muta, Genoveva venise neinvitată, chipurile să ceară o ceaşcă de zahăr, şi nu putuse să mai scape de ea, iar Costăchel avea ceva cumplit în ochi de parcă ar avea de gând să comită un măcel mătuşesc.
Jeana adormise pe scaun.
– Mulţi ani trăiascăăă! Mulţi ani trăiascăă! La muuuulţi ani! se trezi cântând Tănţica, fără să i se alăture nimeni.
Geta se îndreptă hotărâtă s
