La numai 62 de ani, după o suferinţă cruntă, a murit Ion Zubaşcu.
Poetul Ion Zubaşcu. Ziaristul Ion Zubaşcu. Maramureşeanul Ion Zubaşcu. Prietenul Ion Zubaşcu. Omul bun Ion Zubaşcu. O parte din tinereţea mea, Ion Zubaşcu.
Destinul a vrut ca el să fie un martir. Destinul şi oamenii răi, oamenii-fiare care l-au lăsat orfan de mic (tatăl său, luptător în rezistenţa anticomunistă din Munţii Ţibleş, a fost omorât în crunta detenţie de la Sighet), l-au hăituit pe când era tânăr profesor şi l-au umilit, în anii din urmă, prin notele otrăvite din dosarul de la CNSAS, în care era pângărită şi memoria mamei sale... Poate că din imensa suferinţă s-a ivit, parşiv, şi necruţătorul cancer de colon care i-a dat lovitura finală. Doar sufletul bun nu i l-a înfrânt nimeni, niciodată.
L-am sunat miercuri dimineaţă să-l invit la lansarea noii mele cărţi. Cu o voce scăzută, s-a scuzat că nu poate, pentru că boala l-a ţintuit la pat. E mai rău decât ultima dată când ne-am văzut, mi-a spus. Şi ne văzuserăm înainte de Paşte.
A acceptat cu greu să-l vizitez după Târgul de carte. Zicea că nu vrea să fie văzut într-o atât de adâncă suferinţă. Să-l ţin minte cum era, nu cum a ajuns, măcinat de boală.
Dar, ca de atâtea ori la hotarul dintre viaţă şi moarte, timpul n-a mai avut răbdare. Sâmbătă dimineaţa, Ion Zubaşcu a spus o ultimă rugăciune, a închis ochii, disciplinat, şi a încremenit pe vecie. După atâta suferinţă, părea pregătit pentru întâlnirea finală.
Şi era pregătit, aşa cum reiese din ultima sa carte pe care a apucat s-o vadă tipărită: „Moarte de om. O poveste de viaţă" (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010). Tăcere! Cuvântă Ion Zubaşcu, nemuritor şi rece.
Testament
„Ion Zubaşcu e numele meu sânt de meserie poet / şi vorbesc pentru lungul şir de strămoşi tăcuţi de pe Valea Izei / mi se pare un nonsens să duci flori la mormântul unui mare
