Munca temporară şi contractele de muncă pe durată determinată au fost adesea subiectul unor discuţii şi dezbateri publice, ducând deseori la apariţia în piaţă a unor opinii eronate sau incorect fundamentate.

Munca temporară este, de regulă, situaţia în care resurse umane necesare unui beneficiar sunt puse acestuia la dispoziţie temporar de către o altă societate, pe durata necesităţii acestuia. De obicei, societatea care pune la dispoziţie aceste resurse este un agent de muncă temporară, o societate specializată, dar nu este obligatoriu. În mod frecvent, societăţi membre ale aceluiaşi grup de firme îşi pun reciproc la dispoziţie resurse umane (şi materiale în anumite situaţii) fără a fi specializate, în funcţie de gradul diferit de ocupare al acestora în diversele activităţi ale grupului respectiv.

Întrucât piaţa românească nu a beneficiat de acest instrument decât de câţiva ani, au apărut, după cum era şi normal, opinii diferite cu privire la avantajele şi dezavantajele utilizării acestuia atât în rândul angajaţilor, cât şi al angajatorilor.

Una dintre percepţiile eronate ale acestei activităţi din partea angajaţilor a fost aceea că angajaţii în munca temporară au salarii mai mici sau că nu li se recunoaşte vechimea astfel acumulată. Ambele aspecte sunt eronate. Angajaţii în munca temporară au aceleaşi drepturi legale ca angajaţii cu contracte de muncă pe perioade nedeterminate. În ceea ce priveşte salariile, în piaţa românească, nu există nivele omogene de salarizare pe profesii sau industrii, astfel încât situaţiile în care angajaţii în munca temporară ai unui beneficiar să aibă salarii mai mari decât angajaţii în aceeaşi poziţie ai altui beneficiar sunt extrem de frecvente. Nu incidenţa muncii temporare în această situaţie este cea care influenţează nivelul salariului, ci bugetul beneficiarului, care poate fi mai mic sau mai