Iphone, Nokia – ultimul model al seriei N, ultimele HTC-uri şi toate gadgeturile posibile. Apare cineva cu un Ipad 2 şi-i fotografiază în faţa unui ecran imens. Pe ecran, arena Wembley, iar din tunel ies protagoniştii finalei Champions League.
Îi văd pe cei de la Manchester. Din 2008, au jucat 3 finale! Despre Barcelona nu mai sunt prea multe de spus. E aproape de al patrulea trofeu, favorită certă, dar cei doi, fotografiaţi non-stop, de parcă finala nu poate începe fără ei, au toate motivele să fie mândri.
Au reuşit în urmă cu 25 de ani să bată Barcelona, iar acum urmăresc finala în cadrul unui eveniment. În anul în care Steaua obţinea Liga Campionilor, la Manchester United, fără titlul de Sir pe atunci, Alex Ferguson era numit ca antrenor. Duckadam, eroul de la Sevilla, trage aer în piept, se uită spre gadgeturile bloggerilor, ziariştilor şi invitaţilor, şi povesteşte. Lângă legende, se respiră foarte greu! E un aer rarefiat, iar pentru respect ţi-e teamă uneori să nu ţi se audă prea tare respiraţia!
“Azi, eu sunt cu Manchester. 2-1! Rooney şi coreeanul Park! Nu se ajunge la penalty-uri. Acolo, doar noi ne-am fi descurcat cu Barcelona! Acum se joacă altceva, iar actuala echipă a lui Guardiola e de nebătut. E incredibilă. De asta ţin cu outsiderii. Aşa am fost şi noi în 86 şi i-am bătut!”. Nici nu poţi să-l contrazici. O face Bumbescu, fundaşul central, cel care ne spune că s-a călit în meciurile contra englezilor: “Nu uita, Helmuth, că eu am făcut parte din prima echipă din România care îi caftea pe englezi. Şi le-am dat-o şi la noi, în Oltenia, dar şi în templul lor. Am jucat cu Craiova la Leeds, meciul ăla e greu de uitat. Şi i-am bătut cu 2-0 acolo, iar la Craiova am repetat scorul. Dar acum bate Barcelona. Ţineţi minte ce vă spun. 1-1 la pauză, 3-1 final. Messi şi Villa dau câte un gol!”.
La pauză, mi-am făcut nişte calcule. Am zâmb
