Unul dintre cele mai folosite cuvinte din ultimii douăzeci de ani atunci când este vorba de economia României este „reforma“. Greu de crezut că mai există vreun cetățean român adult care să nu fi auzit de zeci sau sute de ori până acum acest cuvânt.
Îl auzim în aproape orice discurs economic sau politic, îl auzim la școală, pe stradă, oriunde. A devenit omniprezent și s-a golit de conținut. De fapt, nimeni nu mai știe ce ar trebui să fie „Reforma“ și de ce depinde viața noastră atât de mult de ea. Conform DEX-ului, reforma înseamnă „o transformare radicală sau parțială operată în vederea ameliorării unei stări de lucru“. Cum ar veni, de vreo 21 de ani ne tot schimbăm în bine. Dar un bine care nu este suficient niciodată din moment ce reforma continuă. Și nu doar continuă, este necesară și obligatorie. Sistemul de învățământ, spre exemplu, a avut parte de un număr de reforme egal cu numărul persoanelor care s-au perindat la șefia ministerului de resort. Și atât de bine s-a reformat de fiecare dată, încât nicio universitate nu se află în Top 500 mondial, iar oamenii cu un nivel minim de posibilități financiare își trimit odraslele să studieze la școli din străinătate.
Reforma fiscală, reforma sistemului de sănătate, reforma sistemului de pensii, reforma administrației publice. Și câte alte reforme pentru fiecare domeniu și sector! „Să se revizuiască primesc, dar să nu se modifice nimic!“ Cam așa s-au efectuat și reformele de care pomeneam. Am identificat totuși două păreri bine puse la punct în ultimele zile. Prima îi aparține lui Nouriel Roubini, profetul crizei, care a spus că, pentru România, reforma înseamnă austeritate bugetară și nimic altceva. O propoziție simplă, dar care rezumă foarte bine ce ar trebui să facă statul pe viitor: să își limiteze cheltuielile. O completare excelentă a venit de la Cristian Păun, profesor doctor în ec
