În ziua de Crăciun a anului 1990, Regele Mihai şi membrii Familiei Regale au fost „capturaţi" de militari (români) pe autostrada Bucureşti-Piteşti, escortaţi la Bucureşti şi scoşi din ţară. După „revoluţia anticomunistă", se întorseseră acasă şi, vrând să se reculeagă la mormintele înaintaşilor, se aflau în drum spre Mănăstirea Curtea de Argeş. Preşedintele, Guvernul şi generalii de atunci au decis că prezenţa Familiei Regale reprezenta o ameninţare pentru „echilibrul fragil al noii noastre vieţi politice". Trecuse un an de la „revoluţie" şi mă număram printre cei ce se lămuriseră deja în privinţa noii puteri „postcomuniste". Încât, din punctul acesta de vedere, episodul de pe autostradă nu m-a surprins aproape deloc. Privind la cele ce tocmai se întâmplau (Televiziunea Română, zisă pe atunci şi Liberă, era, desigur, la post), m-a impresionat însă seninătatea absolut imperturbabilă a Regelui în faţa ultrajului scandalos la care era supus. Nu mai avusesem până atunci ocazia să-l văd pe Rege, ceea ce făcea ca atitudinea sa să mi se pară cu totul neobişnuită. Fremătânde şi congestionate, anunţând parcă infarcte iminente, chipurile membrilor comandoului armat contrastau izbitor cu calmul aproape ireal al Regelui.

Patru ani mai târziu, în octombrie 1994, oamenii aceluiaşi regim vor repeta aproape la indigo, pe aeroportul din Otopeni, scena de pe autostradă. Calmul Regelui a fost şi atunci desăvârşit. În ziua aceea de 7 octombrie aveam să-mi dau seama că, de fapt, destinul Regelui Mihai a fost unul nu numai al unei irepetabile loialităţi, dar şi al unui echilibru neasemănat în faţa răului suprem. Mi-au venit atunci în minte cele întâmplate în august 1944 şi în decembrie 1947. Cumpătarea şi dreapta judecată a tânărului Rege au fost providenţiale pentru ţara sa – mai devreme sau mai târziu, căutătorii de pete în soare vor sfârşi admiţând şi ei că, în împrejurările