Degetele i se plimbă pe clapele acordeonului, atingând fin muzica. Alexandra cântă în iarbă. Şi aerul miroase a liliac alb şi violet. Aurelian, fiul ei de numai 2 ani şi jumătate, aruncă în aer mânuţele mici şi le plesneşte apoi de genunchi în jocul ancestral, învăţat de la tataia lui, bulibaşa. Femeia cu ochi verzi şi cu păr lung, blond, râde fericită. Când cântă se simte eliberată de orice. I-au rămas întipărite în minte poveştile bunicii ei despre traiul de odinioară, în partea de nord a Franţei, locul unde s-a născut, nu mult diferit de cel de acum al ţiganilor.
Ştie că dragostea ei pentru cai şi pentru căruţe îşi are, cu siguranţă, rădăcinile de la strămoşii ei, despre care, spune ea, zâmbind, "au un pic de sânge ţigănesc în ei". Privirea ageră, vorba sigură şi plină de vioiciune îi dezvăluie firea iscoditoare. Curioasă şi liberă. A plecat de acasă la 12 ani. Pur şi simplu. S-a agăţat de un grup de oameni care hotărâseră să locuiască în munţi şi a învăţat să trăiască în natură. Mama, funcţionară la bancă, şi tata, angajat al armatei, nu au putut să accepte ca fiica lor, premiantă la matematică şi la fizică, să plece de-acasă şi să trăiască printre oameni "cu fără prea mari ambiţii". În timp ce sufletele părinţilor ei se închideau, strângând supărare, inima Alexandrei se deschidea. Simţea că începe să trăiască. Trei ani a stat în munţi. A învăţat ce fructe de pădure sunt bune, care sunt cele mai sănătoase flori din care poţi să faci salată sau care ciuperci sunt comestibile.
Alexandra Beaujard vorbeşte cu fiul ei în maghiară. Cu ţiganii din Ceuaş, de unde e soţul, rromanes. În româneşte se roagă. De când a poposit în şatră, îşi spune, simplu, Alexandra. Deşi "parcă pe nicăieri românii nu m-au făcut să mă simt atât de mult franţuzoaică, ca aici. Eu, în inima mea, sunt muzicantă. O femeie care şi-a găsit fericirea alături d
