Contribuţiile sociale pentru sănătate, şomaj, pensii şi diverse fonduri publice, urmate de impozitele pe venituri însumează aproape 48% din veniturile salariaţilor. Dintr-un salariu de 2.000 de lei, angajatul rămâne doar cu 1.040 de lei, iar angajatorul este nevoit să plătească dublu pentru a asigura venitul net convenit cu salariatul.
Faptul că munca e fiscalizată excesiv în România este cunoscut îndeobşte, mai ales la nivelul angajatorilor şi salariaţilor, iar efectele acestei presiuni se văd la tot pasul. Mai multe exemple elocvente în acest sens au fost prezentate ieri, în cadrul unei dezbateri prilejuite de „Ziua libertăţii fiscale", de către economiştii care califică această fiscalizare excesivă drept „sclavie la stat". De cealaltă parte, modul „arbitrar" în care statul cheltuieşte banii colectaţi de la contribuabili impune, în opinia economiştilor, o nouă structurare a politicilor fiscale.
Angajatorul şi angajatul, la acelaşi jug
Concret, în exemplul prezentat de conf. univ. dr. Cristian Păun, pornind de la un salariu brut de 2.000 de lei, angajatorul plăteşte statului diverse contribuţii până când mai rămâne un rest de 1.472 de lei. Este vorba despre contribuţiile la asigurările sociale (416 lei), la fondul de şomaj (8 lei), la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate - FNUASS (13 lei), la fondul de garantare a salariilor (4 lei), asigurările de sănătate (81 de lei) şi fondul de accidente (6 lei).
Din restul de 1.472 de lei rămas începe să plătească angajatul: contribuţiile la asigurările sociale (151 de lei), la fondul de şomaj (7 lei) şi la asigurările de sănătate (72 de lei), dar şi impozitul pe venit (198 de lei). Astfel că, în final, potrivit calculelor prezentate de Cristian Păun, restul rămas angajatului din brutul de 2.000 de lei este de 1.040,4 lei. Printre efectele nocive ale acestei „impozitări absurde", a
