Fac parte dintr-o generație care a trăit vremuri în care părerile diferite trebuiau șoptite sau reprimate. În cel mai bun caz, norocoșii care aveau un cerc de încredere își construiau un microclimat antiseptic de idei, cultură și educație.
Mulți dintre noi am riscat și am sperat, acum 20 de ani, că ne-am câștigat libertatea de opinii, fără să ne dăm seama că e nevoie de cultură pentru ca ea să se întâmple. Din păcate, și după 20 de ani, de multe ori opiniile sunt exprimate printr-un război al decibelilor, unii peste alții, în simfonia surzilor, în care parcă nimeni nu ascultă pe nimeni.
Dialogul argumentativ nu există în primul rând pentru că nu există dialog. Lipsa de argumente duce automat la remarci mediocre și atacuri la persoană. Vedem zilnic până la saturație acest spectacol ieftin, zgomotos și total lipsit de valoare pe ecrane, îl citim în comentarii la subsolul articolelor de prea multe ori, și spațiul public de exprimare parcă a luat forma gheboasă și purulentă a urâtului, urii și răului.
Trebuie să învățăm că fiecare are dreptul la opinie. Poate să ne placă sau nu, putem fi sau nu de acord cu ea, însă exprimarea dezacordului prin jigniri, atacuri la persoană sau etichete negative nu înseamnă nimic altceva decât incultură și un grad de civilizație rudimentar. De multe ori, politicul și presa, principalii vectori care capacitează major comunicarea, audiența și, nu în ultimul rând, comportamentul populației, parcă sunt într-o competiție să ne convingă că noi, românii, parcă suntem o rasă inferioară. Însă România reală, cea pe care o văd zilnic pe stradă, la serviciu, la cafea sau aiurea este alta decât cea pe care o văd seara la televizor la „știri“ sau în „talk-show“.
În România reală sunt și oameni valoroși, sunt și oameni corecți, sunt și oameni optimiști, sunt și oameni cu ambiții și idealuri pentru care luptă, sunt și oameni ca
