Babele, bete asfalt, se gândiră să-ncingă un tabinet, iar logodnicii simţiră, întâiaşi dată ambii simultan, nevoia de aer.
Cocoanele aveau năduşeli dând la cărţi de-a-ndoaselea. Jeana zise ceva de nişte cafele, să-şi mai revie. Tănţica se duse să le facă şi se gândi pe drum s-o puie pe Mioriţa la ghicit, că poate i se dezleagă limba şi le mai spune câte ceva despre Gogu-cel-mic-la-toate-staturile.
Vetuţa se ridică de pe scaun şi scoase din dulăpiorul de pe hol nişte fursecuri cu glanţ de zahăr. Mergeau la cafea. A dracu’ vişinată, tare mai e! Şi vinul ăla rece…
Se uitară unele la altele şi ştiură fără vorbe că singura zi din viaţa lor fusese când le prinsese ploaia pe malu’ gârlii şi le luaseră de milă nişte ţărani tineri în căruţă. Care dintre ele ar fi avut curaj să uite căruţa, ploaia sau… ?
Aveau cămeşile lipite de piele şi sânii li se zăreau zgubilitici prin pânza subţire. Ţăranii veneau de la cosit şi le puseseră să se bârâce tocmai pe mormanul de fân. Paiele le înţepau prin veşminte şi le cuprinsese deodată pe toate o viermuială şi un râs deloc cuviincios. Hohoteau trântite în paie, iar tinerii se uitau la ele ca la nişte năroade. Pe drum făcuseră popas lângă râu. Împărţiseră nişte rachie şi nişte ocheade până când se întunericise de-a binelea. Atunci Culiţă a’ lu’ Chioru a tras-o pe Jeana mai lângă el, să-i cânte la ureche o doină cu vocea ei caldă. Mioriţa s-a cuibărit la pieptul lui Truţu a’ lu’ Ciupitu, iar restul au început a se juca prin apa rece a râului, la raze de lună plină.
Roşiră toate când şi-amintiră şi un amar le cuprinse. Lângă bărbaţii lor nu mai gustaseră aşa fierbânţeală.
Băură cafelele încet, iar Jeana ceru voie să-şi aprinză ţigara. Vetuţa încuviinţă şi ceru şi ea una. Stăteau şi se uitau la feţele lor zbârcite, la picioarele umflate şi la burţile-nmuiate de ani. Nu vorbiră, însă de la una la alta trecu z
