În comuna Disperarea toţi sunt bine sănătoşi, de un optimism robust. De fapt, au mai rămas doar trei. Restul s-au dus care-ncotro: la căpşunat, la furat, la clonat, la ... Primul are o sută douăzeci şi patru de ani jumate. Hobby-urile pe care şi le-a trecut în cv sunt etnobotanica şi filmele horror. A doua a trecut de nouăzeci de ani cam de multişor, dar nu vrea să recunoască. Pasiunile ei sunt sportul extrem şi datoria externă a României. Al treilea are şaptezeci de ani - un copil.

Fiecare are un nume sau o poreclă, nu se mai ştie; şi-au pierdut actele la ultima viitură. De-atunci n-au văzut atâta apă decât anul trecut, când premierul le-a inaugurat piscina olimpică (pe fostele grajduri ale ceapeului). Atunci a venit la ei şi doamna Udrea. Le-a împărţit nişte labe şi le-a cerut performanţă. Ce femeie! Le-a zis: "Mă bucur că am ajuns şi la Disperarea de Sus"… De fapt, ca să fim cinstiţi, ei locuiesc în Disperarea de Jos (din Vale, cum ar veni), însă pământul s-a tasat în timp şi Disperarea de Sus nu se mai cunoaşte. Au pregătit atunci, în cinstea înalţilor oaspeţi, un frumos program artistic, au cântat pe trei voci "Mă culc beat, mă scol mahmur" (refren: "Se ţin după mine banii/Ca după japonezi tsunami") - un vechi cântec de muncă de prin părţile locului. Şi, pentru că în zonă nici palmieru nu creşte, şeful Executivului le-a promis că le dă câţiva bulbi de năuhau ca să se-apuce de cultivat parapante. "Cumpără turiştii", i-a încurajat doamna Udrea.

Cei trei din Disperarea credeau că le-au văzut pe toate la viaţa lor: porcina, aviara, reforma, filmele lui Nicolaescu de mai multe ori. Până când a venit iar domnu Boc să taie panglica la terenul de golf. Două semne li s-au arătat cu o zi înainte. Erau la drive-in, la matineu (pe data şi chiar la ora când România ieşea din recesiune). Parcaseră atelajele: ăl mai mic (şareta bătrânei), în faţă, la mijloc - că