Clasificarea spitalelor e bifată. Întrebarea este ce beneficii are pacientul din această clasificare comisă de Ministerul Sănătăţii, acuzat de reputaţi profesori doctori că întâi taie, respectiv reduce numărul spitalelor, pentru ca mai apoi să măsoare, respectiv să le clasifice. Deocamdată, aflăm că avem doar opt institute de nivel european, toate din sistemul public. Dar că nu este exclus să rămânem cu mai puţine, deoarece urmează marea comasare a spitalelor. Şi ce poate fi mai avantajos pentru pacienţi ca, de exemplu, un institut de categoria întâi, cum este „Hociotă”, să se topească în Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, aşa cum se pregăteşte în laboratoarele reformei sanitare ale Ministerului Sănătăţii!
La finalul clasificării, mai aflăm cu stupoare că nici un spital privat din România nu este de categoria întâi, deşi oficialii statului taie panglici cu patronii şi toţi deopotrivă anunţă premiere medicale pe bandă rulantă, dotări supermoderne şi performante. Astfel, toate speranţele românilor cu bani de a-şi îngriji sănătatea „în privat” se duc pe apele Dunării direct la Budapesta sau Viena.
În schimb, unităţile medicale din privat prosperă chiar dacă majoritatea sunt de categoriile a IV-a sau a V-a atât timp cât încasează sume frumuşele şi prin contractele cu casele de asigurări de sănătate, şi de la pacienţi. Tot în categoriile a IV-a şi a V-a îşi fac loc mai toate spitalele din sistemul public. În concluzie, în mândra noastră ţară avem şi în sistem privat, şi în sistem public spitale cu competenţe limitate, de bază pentru afecţiuni cu grad redus de complexitate.
Şi dacă aproape toate spitalele sunt de nivelul policlinicilor de altădată, atunci cu certitudine cele desfiinţate erau adăposturi. Şi totuşi populaţia ce beneficii are? Simplu: decât multe adăposturi-spitale, mai bine puţine spitale-adăposturi.
Clasificarea
