În nenumărate rânduri, Cioran afirmă că plictisul l-a hărţuit fără încetare de-a lungul întregii sale existenţe. „Singura experienţă profundă pe care am făcut-o în viaţa mea: cea a plictisului“ (C, 32). În unele momente are de suportat accese de plictis care ar omorî un elefant (C, 375), iar alteori are impresia că, sub influenţa lui, creierul nu mai este capabil să-i supravieţuiască (C, 568). Plictisul este menţionat atât de des în scrierile sale, încât suntem tentaţi să-l considerăm ca pe o stare normală, dacă putem aplica acest termen seriei infinite de suferinţe de care Cioran se plânge. Pentru el, „Plictisul declasează spiritul, îl face superficial, dezlânat, îl sapă din interior şi-l dizlocă. (...) Nu cunosc nici un moment în care să nu fi fost aici, alături de mine, în aer, în cuvintele mele şi ale celorlalţi, pe chipul meu şi pe toate chipurile. El este mască şi substanţă, faţadă şi realitate. (...) Bruma de fiinţă de mi-a fost dată, el mi-o macină neîncetat, iar unele fărâme mai rămân din ea doar pentru că-i trebuie materie ca să se poată dezlănţui... Neant în acţiune, el devastează creierele şi le transformă într-o grămadă de concepte fracturate. Nu există idee pe care să nu o împiedice să se lege de altă idee, pe care să nu o izoleze şi să nu o sfărâ­me, astfel încât activitatea spiritului se degradează într-o serie de momente întrerupte. Noţiuni, sentimente, senzaţii sfâ­şiate, iată ce lasă-n urma lui. Plictisul este (...) un rău care se întinde dincolo de spaţiu...“ (O, 883).

Deşi se manifestă ca o permanenţă, el este mai uşor de suportat decât disperarea, ura ori vehemenţa care străbat opera lui Cioran de la un capăt la altul, cu o frecvenţă similară. Această prelungire se impune prin absenţa intensităţii, imposibil de regăsit în monotonie: plictisul este incompatibil cu frenezia. El este un factor de subminare, privând spiritul de calităţile