Prin vremea şcolii generale, o tragedie şi-a aruncat umbra asupra copilăriei mele. Meşterul Manole a ademenit-o pe Ana cu vorbe meşteşugite şi-a zidit-o, cu pruncul din pântec cu tot. Neexistând pe atunci ştirile de la ora 5, am aflat asta din manualul de Limba română. Mizerabilul trebuie să fi folosit mortar cu priză rapidă şi blocuri mari de zidărie, că altfel nu-mi imaginez cum de instinctul de autoconservare al unei mame a fost adormit cu atâta uşurinţă. A fost unul dintre primele momente cand încrederea mea în oameni a început să se fragilizeze. Oamenii construiesc ziduri unii în jurul altora? Zidurile astea ucid? Hmmm…
Prin vremea adolescenţei, începusem a mă înfiripa rocker. O altă tragedie s-a aşezat în soarele tinereţii mele, privându-mă de ultravioletele generatoare de vitamina D, atât de necesară fixării calciului în oase. Ce s-a mai întâmplat? Tatăl unui copil, pe care am să-l numesc Pink Floyd pentru că altă inspiraţie nu am acum, a plecat la război. Aţi ghicit, omul moare şi îl lasă pe bietul Pink Floyd orfan. Micuţul începe să sufere de angoase, să aibă tot felul de stări. O întreabă pe mama dacă oamenii or să arunce bomba, dacă le va plăcea cântecul ăla; dacă vor încerca să îi spargă mingile (sau ouăle, că asta nu mi s-a ales niciodată). O mai întreabă dacă ar fi cazul să candideze la preşedinţie şi dacă ar putea avea încredere în guvern, dar aici nu intru în amănunte, că precis apare vreunul să-mi bage clişeul ala cu postacul pedelist sau pesedist. În fine, o întreabă dacă ar fi cazul să îşi construiască un zid.
Şi harpia atât aşteaptă. Îl alintă şi îi promite ca îl va ajuta să îşi împlinească toate coşmarurile, îşi pune toate fricile-n spinarea crudă a copilului, cocoşându-l de timpuriu. Îl ţine sub aripa ei. Îl împiedică să zboare, dar îl lasă măcar să cânte, creându-i astfel, inconştient, premisele uriaşei averi de mai târziu. Şi, b
