De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea, spunea, odată, Saint-Exupery. Şi, deşi mi-am trecut-o de peste 20 de ani, acel odată nu-mi pare să treacă niciodată…

Deseori îmi vin în minte, inconştient şi total involuntar, frânturi scăpate uitării. Îmi aduc aminte cu drag de cele două păpuşi pe care le împărţeam cu sora mea. Păpuşa mea era cea roşcată, îmbrăcată în costum popular. A ei – blondă, tunsă scurt, cu rochiţică bleu. Şi nu era zi de la Cel de sus în care, de îndată ce veneam de la şcoală, să nu urmăm, cu o precizie de-a dreptul bolnăvicioasă, acelaşi ritual: aşezam păpuşile în bănci improvizate din scaune întoarse cu picioarele în sus, alteori pe marginea patului, le îngrămădeam în faţă caiete vechi, scrise, toate deschise spre control, şi… le învăţam carte. Cu geanta pe umăr, un ghiozdan imens, scorojit, cu bretelele împreunate, doldora de cărţi, agende vechi, foi rupte din caietele din clasele mai mici, înroşite cu Văzut după priceperea noastră, în care-şi găsea locul şi un penar din muşama roz, plin cu carioci uscate şi stilouri fără capac sau peniţă şi nelipsitul pix roşu, adus de mama pe furiş de la serviciu, ne prezentam, la fix, în faţa clasei.

Păpuşile, când cuminţi, când adevărate obrăznicături, ciuleau urechile la lecţia pe care noi, doamnele profesoare, le-o predam. Iar de era gălăgie în clasă, era vai şi amar de ele… Ce mai ţipete! Ce mai urecheli şi tras de păr! De note nici nu mai vorbesc. Căci roşul pixului reflecta întocmai comportamentul elevilor. Ca un făcut, şedinţele cu părinţii erau, de altfel, la ordinea zilei.

Câteodată, întreaga atenţie era canalizată spre Cătălin. Un lup imens, cu pantaloni scurţi, în carouri, bretele late încinse pe spate în x, bluză roşie, desculţ, cu gura mare, veşnic deschisă, de parcă se născuse să i se facă observaţie, ochi mici, iscoditori, şi-un nas mare, negru şi tare ca o măslină. Şi l-a pier