Își potrivi lentilele de contact cu mișcări precise. Privi conturul irisului cu atenție, apoi clipi adânc. Deschise ochii și își aranjă mecanic buclele lungi și aurii ce îi acopereau în mantaua lor umerii.
Își plimbă degetele pe toată lungimea unei șuvițe groase în căutarea acelui gest atât de tandru pe care el obișnuia să-l facă în fiecare dimineață când își lua rămas bun. Avusese același fior și aseară în timp ce mâinile străine o mângâiaseră cu voluptate. La fel se petrecuse și în urmă cu două seri cu alte perechi de mâini străine, flămânde să-i simtă atingerea mătăsoasă, lăsând amprente dureroase care nu puteau decât să-i agite spuma consistentă și mucegaită a dezamăgirii din suflet.
Amintirile nu i le putea lua însa nimeni, nu o putea despovara de ele nicio suflare pofticioasă, oricât de mult încercase. Erau compacte, consistente, erau ghemele ei negre de trădare pe care le croșeta în texturi spinoase.
Nu-i mărturisise niciodată că știa de existența amantei. Primise lovitura brusc. Brunetă, voluptoasă, tânără. Nu putea să-și asume rolul de soție înșelată, fierul încins al minciunii îi amprentase sufletul până la rădăcină. Își prinsese furia cu lanțuri grele, își promisese că o va îmblânzi plătind cu aceeași monedă.
Crezuse că își va recapăta echilibrul după ce va simți gustul adulterizat al răzbunării. Se înșelase. Amândoi pierduseră. Seara, în liniștea dormitorului erau două sloiuri de gheață. Își adulmecau chinuiți propriile temeri, își ascultau ecoul intern al remușcărilor, nemaiavând nicio dorință mimată de a ascunde ostilitatea cronicizată, fără vreo pornire de a mai acoperi fisurile adânci.
În lunile care au urmat își pierduse rând pe rând orice sentiment. Nici măcar gustul resemnării nu-l mai avea. Odată cu el se risipise orice urmă de ambiție, orice identitate în doi. Așa că a decis să plece, să părăsească aerul înghețat al
