Aici mai intervine, desigur, şi un fel de spirit de castă. Astfel, atunci când poetul Ioan Es. Pop a admis că a colaborat cu Securitatea, unii dintre colegii şi prietenii lui l-au ridicat în slăvi pentru că a recunoscut asta înainte de Paşti, numind acest gest tardiv o „eliberare“ şi o „Golgotă“. Evident, nu avem aici decât o manevră retorică, magico-lingvistică, de escamotare a unei realităţi mult mai sordide. La fel, în faţa josniciei trecute a unui Breban sau a unui Groşan, casta sare imediat, invocând opera acestora.

Aceste laşe personaje, care au cauzat un rău durabil celor apropiaţi ce credeau în ei, mizează acum pe uitare şi pe ignoranţa noilor generaţii, pentru a-şi fabrica o aureolă de martiri. „Nu se putea altfel“, scâncesc ei, invocând brutalitatea şi atotputerea regimului şi a poliţiei secrete de atunci. Astfel, patronul de la HotNews, Cristian Sima, se disculpă: „Eu am semnat bătut. Nu mi-e ruşine că n-am rezistat. Aş fi turnat-o şi pe mama, numai ca să ies viu“. O contraofensivă foarte abilă, în aparenţă. Ce mai poţi spune în faţa unei asemenea dezarmante sincerităţi?

Realitatea era însă cu totul alta. Ca intelectual care a fost hăituit, arestat şi interogat în mod repetat şi sistematic de Securitate, din 1983 şi până în 1988, an în care am părăsit România, ştiu la fel de bine ca toţi turnătorii mincinoşi cum se petreceau lucrurile. Adevărul este că, cel puţin în ultimul deceniu, cel al anilor 1980, Securitatea nu mai bătea niciun intelectual şi că era, în realitate, foarte simplu să rezişti. Trebuiau nervi solizi, desigur, o bună doză de umor şi o la fel de solidă şiră a spinării morală.

Pentru cei care doresc să afle mai multe despre cum se petreceau în practică urmărirea, arestările şi încercările de racolare, cartea lui Luca Piţu, Documentele antume ale ŤGrupului din Iaşiť, este o lectură indispensabilă. Am făcut parte din acel g