De fapt, cele două imagini sus-menţionate nu sunt nici incompatibile, nici (doar) expresii ale schizofreniei epocii comuniste: ele sunt „a filei două feţe“, expresia unui protest sublimat prin puritatea cvasiascetică a artei – o puritate activă, asumată la modul religios, pe linia unui platonism sui generis. Această asceză modernă, asociată (ca la un Petru Creţia) contemplării inefabile a norilor, fenomenelor meteorologice şi formelor „eterne“ constituie, probabil, expresia cea mai nobilă a „rezistenţei prin cultură“. Pe de altă parte, sub presiunea atotmaculantă a Sistemului, credinţa în Artă se transformă din leac în otravă pentru scriitorul înglodat tot mai mult într-un cotidian irespirabil, fără orizont.

Avem de-a face, înainte de orice, cu o cronică a destrămării, vizibilă inclusiv la nivelul fragmentării stenografice, nervoase, eliptice a textului diaristic, tot mai asemănător agendelor intime ale lui Mateiu Caragiale. Iritat, pesemne, de acest caracter lacunar, diaristul afirma că speră să-şi rescrie însemnările după modelul mai compact al jurnalelor sale din anii ´40. Multe note de călătorie (spre Pietroşiţa şi Tescani, dar şi neaşteptatele, târziile ieşiri la Londra şi Paris) sunt consemnate – programatic – din mers, cu carnetul în mână, alături de liste de lecturi şi cumpărături, schiţe, desene... Ca de obicei, frecventarea artelor plastice şi lecturile în adâncime au o pondere apreciabilă într-un jurnal, totuşi, mai mult „de existenţ㓠decât „de creaţie“, dincolo de conexiunile cu laboratorul eseurilor din Meteorologia lecturii şi al romanului Ce se vede. Redutabil cunoscător al picturii şi sculpturii moderne, acest scriitor cu o conştiinţă estetică neobişnuită nu numai în România acelor ani, admirator fidel al lui G. Călinescu şi „ucenic la clasici“, conectat – în pofida izolaţionismului ceauşist – la cele mai noi „descoperiri“ occidentale (roma