Între Noua şi Vechea Europă

Discursul de la Westminster Hall a dat preşedintelui Obama ocazia unui autentic restart în relaţia cu Marea Britanie. Altfel, nu este un secret pentru nimeni că preşedintele Barack Obama nu prea este un „atlantist feroce“. Experienţa sa formativă esenţială nu este Războiul Rece. Atitudinea sa descinde mai degrabă dintr-o iubire platonică, rece, interesată. Primii ani ai mandatului său au fost pigmentaţi de o serie de gesturi care păreau să înstrăineze Statele Unite de Regatul Unit: alinierea Americii cu Brazilia în disputa legată de statutul insulelor Falklands sau retorica puternic antibritanică îndreptată împotriva BP, pe fondul scurgerii de petrol care a afectat litoralul american. În plus, pentru obişnuiţii forumurilor de securitate din Europa, Obama este cel mai puţin proatlantist preşedinte de după 1945. „Spre deosebire de vasta majoritate a preşedinţilor de după cel de-al doilea război mondial, Obama nu are o istorie personală care să îl facă să vadă Marea Britanie ca pe un Sundance Kid al unui Butch Cassidy care personifică America“, crede John Hulsman.

Şi totuşi, dincolo de biografiile conjuncturale ale liderilor lor, ceva mult mai profund apropie aceste două ţări, făcând relaţia lor atât de specială. Imaginea soldaţilor americani şi britanici mărşăluind cot la cot pe plajele Normandiei, în Balcani, în Helmand sau deasupra Benghaziului arată o alianţă şi o legătură călită în „focul războiului“. Mai mult, cele două ţări asumă aceeaşi civilizaţie politică. În cele din urmă, spiritul civilizaţiei britanice – codificat în Magna Carta, Bill of Rights, Habes Corpus, dreptul cutumiar britanic – se regăseşte în Declaraţia de Independenţă a SUA. „A fi american sau britanic nu înseamnă să aparţii unui anumit grup (noi nu definim cetăţenia în funcţie de rasă şi etnie), ci să crezi în anumite idealuri, în drepturile indivizilor