"Statele nu dau niciodată faliment!", sună propoziţia cu pretenţie de axiomă, din mai toate cărţile de învăţătură economică. De ce? Pentru că datoriile de stat au două proprietăţi speciale: nu pot fi, legal, şterse de nimeni, niciodată, şi, oricît de mari ar fi, mai devreme sau mai tîrziu, ele sunt achitate. Dacă nu de generaţia aceasta, care se îndatorează, atunci de cea viitoare şi de urmaşii ei. Dacă investitorul are suficientă răbdare şi disponibilitate de lichidităţi încît să nu-i pese că aşteaptă 10, 20 sau chiar 70 de ani pînă să-şi încaseze datoria, iar între timp se mulţumeşte să pună la teşcherea doar dobînzile grase, atunci toată lumea poate fi mulţumită. Statul dator pentru că şi-a rezolvat problema, iar investitorul în datorii pentru că şi-a umplut sacul fără să facă nimic altceva decît să exploateze prostia, lăcomia, corupţia şi risipa altora. O inves-tiţie cît se poate de sigură şi de profitabilă, de cînd e lumea lume!
Grecia este ţara care se pregăteşte să facă pasul decisiv în necunoscut. Finanţarea cheltuielilor bugetare curente, plus plata dobînzilor, respectiv a ratelor la împrumuturile care au tot rostogolit datoria ei de stat se apropie de pragul critic de la care nu se mai poate merge nici înainte şi nici da înapoi. Măsurile de austeritate introduse de guvern şi lăudate de finanţatorii europeni acum doar cîteva luni sunt considerate azi complet nesatisfăcătoare. Grecia ar trebui să "vîndă" urgent ceva din casă, în valoare de circa 50 de miliarde euro, pentru ca o parte suficient de mare a datoriei să fie achitată, iar prăbuşirea încetinită. Dacă nu se întîmplă acest lucru, creditorii par hotărîţi să declare falimentul de stat al Greciei. Adică, ce să facă?
Aici, răspunsurile sunt foarte încurcate, pentru că nu există precedent. Unele voci sunt de părere că, de facto, Grecia va fi tratată ca un "stat eşuat". Autoritatea guvernului să
