Într-un context literar definit mai degrabă prin polemici imunde şi tentative de a scuza ceea ce este inacceptabil etic (de unde şi fervoarea cu care se angajează voci critice în apărarea unui Nicolae Breban), silueta lui Dinu Pillat pare să aducă cu sine aerul unei lumi dispărute. Nimic, sau aproape nimic, nu mai pare să-l lege pe autorul romanului pierdut şi regăsit în arhivele Securităţii de o Românie ce este bântuită de demonii propriului ei trecut, niciodată cu adevărat asumat, până la capăt. Dinu Pillat nu a fost şi nu poate fi un autor „cool“, în accepţiunea pe care presa de o anume factură o dă acestei sintagme, după cum nu deţine nici potenţialul de abjecţie dostoievskiană care să îl transforme într-un caz demn de atenţie cronicarilor de ocazie.

În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat este caracterul ce evocă gramatica universului extinct care a fost România de dinainte de comunism. În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat ilustrează tăria lipsită de ostentaţie a unei promoţii literare şi etice care a încercat să-şi conserve, în deceniul realismului socialist, identitatea necontaminată de teologia partinică. În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat întruchipează nobleţea firescului, abhorată şi demonizată de populismele veacului trecut. În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat sfidează, prin capacitatea lui de exemplaritate, dilemele celor care asociază condiţia intelectuală cu disponibilitatea de a adula tiraniile şi de a trăda, ca într-un pact faustian degradat.

După cinci decenii de la procesul în care romancierul şi criticul au fost reduşi la postura de „duşman al poporului“, seria de autor imaginată de Editura Humanitas recuperează, fără emfază publicitară, un destin care se suprapune peste secolul XX românesc. Editarea romanelor publicate înainte de cezura postbelică, prin grija benedictină a lui George Ardeleanu şi devotamentul angelic al Monicăi