Dimineaţa de azi mi-a fost acaparată de o discuţie pe o temă dată: eroii români. Totul a pornit de la blogul “Avem şi noi super eroi“, făcut de Asociaţia pentru Promovarea Istoriei României, şi care militează pentru re-cunoaşterea eroilor României şi punerea lor în locul pe care îl merită. Totul pe principiu “De ce să nu sperăm să ne salveze Greuceanu în locul lui Batman?” şi “Robin Hood e mic copil pe lângă Iancu Jianu”.

Recunosc, mie îmi plac eroii. Cui nu-i plac, de fapt? Şi aici nu mă refer doar la cei din benzele desenate, ci la cei în carne şi oase, care au trăit la un moment dat printre noi. De altfel, discuţia de aici a pornit. Bia, prietena mea, era de părere că nu poţi face din persoane reale eroi, ci doar modele-parţiale, ea recunoscând drept eroi doar două categorii: cei din Grecia antică (semizeii, cum ar veni) şi cei americani, ai benzelor desenate.

Eu, în schimb, împreună cu o altă prietenă, Cecilia, consideram că pot fi eroi şi persoanele care au dovedit curaj şi vitejie pe câmpul de luptă sau în alte situaţii de acest gen. Cecilia era de părere că dramatizarea şi investirea cu puteri “civilizatoare” pot transforma modelele-parţiale ale Biei în eroi. Evident, nu am ajuns la un numitor comun şi fiecare a rămas la părerea sa.

În acelaşi timp însă îi dau dreptate Biei când spune, spre exemplu, că Avram Iancu nu poate fi un erou, oricum am lua-o. O fi fost el învăţat, patriot şi militant pentru drepturile moţilor, dar, din câte mi-au povestit unii prieteni istorici, îi cam plăcea să bea şi avea accese puternice de depresie, care-l făceau să o ia pe coclauri, cu fluierul la el. Ăstea nu sunt tocmai trăsăturile unui erou, indiferent din ce parte priveşti.

Dar chiar dacă pe Iancu sau pe Mihai Viteazul sau pe Ştefan cel Mare eu nu-i văd eroi, am totuşi câţiva români cărora le-aş da fără tăgadă această titulatură. Unul dintre ei este g