Cred că alergarea este expresia pură a manifestării libertăţii. Un om când se gândeşte la libertate cred că se visează alergând.

E adevărat că dacă practici fuga zi de zi, senzaţia de libertate se estompează, dar se întâmplă de multe ori să revină, să te împresoare şi să te emoţioneze.

În momentul în care nu voi mai putea alerga, abia atunci mă voi simţi cu adevărat prizonier. Alergarea e un privilegiu. Gândiţi-vă la un soldat rănit în Afganistan, la un tânăr zdrobit într-un accident de automobil - condamnaţi la o viaţă fără paşi. Abia atunci realizaţi cât de important e privilegiul mişcării.

Din această perspectivă, cred că sedentarismul nu e doar o boală, e şi un păcat.

Dar nu e suficient să-ţi placă alergarea, să o respecţi, ci e important să o practici un timp cât mai îndelungat. Şi aici apare dificultatea pentru că niciodată nu ne obişnuim cu efortul.

Mă aflu în al cincilea an de alergare, timp în care m-am antrenat cam de şase ori pe săptămână cu şase săptămâni de pauză pe an. După fiecare maraton (alerg două pe an), mă refac două săptămâni. Vara mai fac o pauză de două săptămâni.

Mai jos prezint cinci principii pe care le folosesc ca să nu renunţ:

1. Integrează antrenamentul în viaţa ta. Eu îl asociez cu spălatul pe dinţi. Uneori alerg înainte de a mă spăla pe dinţi.

2. Nu te gândi niciodată la cât mai ai de alergat, concentrează-te pe exerciţiul pe care-l ai de făcut în ziua respectivă.

3. Nu te antrena fără obiective. Te saturi repede. Propune-ţi să participi la o anumită cursă şi să scoţi un anumit timp.

4. Pe lângă obiective, ai nevoie şi de un plan de antrenament. Chiar dacă ai zile în care nu reuşeşti să-l respecţi, ştii ce-ai pierdut.

5. Cu toate obiectivele, planurile, timpii şi cursele, nu te privi ca pe o maşină. E normal să ai zile mai bune şi zile mai puţin bune. Contează doar