În dimineaţa de 22 iunie 1941, volbura primei zile de război l-a tras pe Filimon Sârbu din anonimat, sortindu-l celebrităţii. Şi astfel, destinul unui tânăr hunedorean a ajuns să descrie cel mai bine situaţia comuniştilor din România în primele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Condamnat la moarte şi executat la Jilava în 19 iulie 1941, Filimon Sârbu trece drept primul comunist mort după intrarea României în războiul cu Uniunea Sovietică. Săracă în eroi, istoria Partidului Comunist din România (PCdR) şi-a însuşit finalul tragic al tânărului de 24 de ani, aşezându-l, alături de Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Donca Simo, Olga Bancic în galeria „martirilor pentru cauza clasei muncitoare”. Fabricarea „mitului” Filimon Sârbu a început chiar din 1945: „Filimon Sârbu, primul patriot român, asasinat de gloanţele româneşti, întruchipează astfel lupta poporului român, năzuinţele sale şi duşmănia împotriva cotropitorilor nemţi”[1]. Străzi, localităţi, şcoli, întreprinderi industriale, cooperative agricole de producţie au fost botezate cu numele său, iar elevii îi aflau povestea din manualul de citire. Versiunea revizuită şi adăugită de autorităţi, desigur, căci adevărul despre moartea lui Filimon Sârbu trebuia adaptat nevoilor partidului. Un joc de-a şoarecii cu pisica Din 1924 până la 23 august 1944, mai mult în vorbă decât în faptă, comuniştii duceau propriul lor război cu statul român în care nu se regăseau. În opinia lor, era nedrept de mare şi prea strâmb croit. Încă de la fondare, partidul extremei stângi se pusese în slujba Sovietelor. În optica vecinului de la răsărit, România Mare era un „stat imperialist”, construit artificial la finele primului război mondial prin alipirea unor teritorii care nu-i aparţineau. Şi adepţii comunismului din România, mânaţi tot timpul de la spate, şi-au propus să ronţăie din rotundul României mari. Au dus cu statul „burgh