Pesemne că lumea are doar în foarte mică măsură legătură cu oamenii. În vreme ce noi suntem repede trecători, viaţa lumii e lungă, poate chiar veşnică. Dar nu peste tot poţi fi sigur de lucrul acesta, ci numai în anumite locuri. Mănăstirea Râşca de la porţile Bucovinei este un asemenea loc. Trebuie spus, înainte de orice, că de aici izvorăşte toată Moldova. La Râşca a făcut Bogdan Vodă, întemeietorul, primul popas pentru rugăciune, şi-a crescut din rugăciunea sa întâia mănăstire a ţării. Peste aceasta s-a zidit mai apoi o alta şi, tot aşa, până la mănăstirea de astăzi, sub tălpile căreia sunt îngropate celelalte, cu vieţile slujitorilor lor cu tot. Tocmai de aceea poţi fi cât se poate de sigur de prezenţa veşniciei aici. Dincolo de zidurile mănăstirii este posibil ca lumea să se sfârşească într-o zi, nu însă şi înăuntrul lor, unde primul sentiment care îl încearcă pe cel venit dinafară este c-a ajuns într-un loc unde timpul nu există, deşi acesta continuă să curgă. Dovezile curgerii lui sunt bărbile albe ale câtorva călugări. Cel mai bătrân dintre călugări este un stejar, nu un om. Stejarul acesta păstrează în memoria sa tot ce s-a întâmplat în ultimii 300 de ani la Râşca. Să tot stai de vorbă cu el şi să-i poţi înţelege poveştile! Părintele stareţ Mihail Bălan, în ciuda vârstei sale încă tinere, le înţelege. Stejarul, zice domnia sa, a avut norocul de a-i cunoaşte pe Kogălniceanu, pe care stăpânii vremii l-au trimis şase luni în surghiun la Râşca, precum şi pe Eminescu, care a scris, chiar la umbra lui, poezia Singurătate.
Pare greu de crezut, dar se poate trăi departe de nemernici şi nemernicie. Este taman ceea ce ţi se întâmplă dacă rămâi peste noapte la Râşca. Mai întâi auzi aerul spunând un cântec, ajutându-se pentru asta de toaca ce dă ocol bisericii în braţele unui monah foarte tânăr. Bucuria pare să se amestece cu tristeţea în cântecul acesta.
