Lipsa de substanţă şi de orizont a societăţii civile, precum şi opacitatea funcţionării marii majorităţi a instituţiilor statului amplifică pasivitatea şi resemnarea cetăţenilor faţă de decizii pe care ar putea să le influenţeze în eventualitatea că ar fi consultaţi în acest sens.

Un astfel de exemplu ar fi angajarea României cu diferite misiuni în teatre de luptă (Irak, Afganistan) şi în zone postconflict (Kosovo) sau amplasarea scutului antirachetă pe sol autohton. Nu-mi amintesc măcar un sondaj de opinie care să schiţeze punctul de vedere al cetăţenilor faţă de omniprezenţa trupelor româneşti în spaţii de risc extrem. Se ia doar notă de suplimentarea unor contingente sub argumentul, altfel eminamente ipocrit, al „angajamentelor asumate faţă de aliaţii noştri". Sunt şi aliaţi (în Spania, de pildă) care au câştigat alegeri tocmai datorită promisiunii retragerii militarilor din regiuni cu conflicte deschise. Un apanaj prezidenţial şi al unui CSAT amintind de unanimităţile entuziaste ale ­CPEx-urilor de altădată a fost acceptul pentru amplasarea scutului antirachetă american în România, la Deveselu. O intenţie similară a eşuat în Cehia şi s-a remodelat în Polonia, sub forma unei baze de rachete „Patriot", şi datorită unor contestări publice virulente, cu opoziţia majorităţii populaţiei, proteste de stradă, intrări în greva foamei etc. SUA ar fi suspendat temporar acest plan datorită ameninţărilor Moscovei cu militarizarea Kaliningradului şi revizuirea belicoasă a politicii sale de securitate. A contat însă enorm pentru americani şi temerea dezvoltării unui proiect într-un mediu unde, cu excepţia clasei politice, totul se arăta inospitalier. Radical diferită a fost situaţia din România, unde absenţa unei culturi a dialogului şi a unei comunicări transparente între stat şi societate au adâncit apatia civică, încurajând autorităţile să ia hotărâri peste capul