O sumă de 15 milioane de euro investește statul român în sport în 2011, de două ori mai puțin decât Slovenia și de trei ori sub Ungaria. Care sunt, în aceste condiții, șansele de revenire a României pe scena sportivă globală?
«Statele din întreaga Europă de Est, cu precădere România și Bulgaria, sunt afectate de condiții economice extrem de dure. E firesc ca în aceste țări, ai căror cetățeni se luptă să aibă parte de un nivel de trai decent, sportul să nu mai reprezinte o prioritate. După decenii în care toate programele olimpice au fost integral finanțate de guverne, acum acestea au cu totul alte necesități. Prin urmare, sportivii au ajuns să se lupte mai mult pentru obținerea de sponsori decât pentru atingerea de recorduri.» Nu este o analiză întocmită anul acesta, ci începutul unui articol apărut în ediția din 10 martie 1991 a cotidianului The New York Times. Paralelele dintre situația sportului românesc de acum 20 de ani și contextul actual sunt descurajante. De pildă, un obstacol în calea finanțării sportivilor era, în opinia jurnalistului, faptul că „mare parte din companiile care i-ar putea sponsoriza dau faliment sau se târăsc de pe o zi pe alta.“
Nu e niciun secret că, și în momentul de față, mărirea și decăderea cluburilor autohtone, indiferent de sportul pe care-l reprezintă, depinde, adesea exclusiv, de bunăvoința finanțatorilor. Probabil cel mai cunoscut exemplu în acest sens este cel al echipei de fotbal Unirea Urziceni, care, după o puternică injecție financiară, devenea, anul trecut, campioana României. Un an mai târziu, răstimp în care patronul Dumitru Bucșaru s-a retras de la cârma echipei, Urziceniul a ajuns, la finalul unui traseu care doar în România pare posibil, pe penultimul loc în Liga 1, fiind retrogradată. Cel puțin la fel de scandaloasă a fost prăbușirea marilor echipe de handbal ale României. După falimentul Rulmentul Bra
