"Am reuşit să schimbăm regulile jocului pe piaţa depozitelor", declara recent un bancher pentru o publicaţie centrală. La drept vorbind, o astfel de afirmaţie nici nu ar trebui să fie un motiv de laudă într-o ţară unde de aproape un an de zile dobânzile pentru economiile românilor sunt real negative. Faptul că banii ţinuţi la bancă îşi pierd puterea de cumpărare, fiind erodaţi de cea mai mare inflaţie din Europa - necompensată de dobânzi adecvate - nu trebuie să fie câtuşi de puţin o onoare pentru sistemul bancar local.

Practic, laolaltă băncile comerciale şi banca centrală au creat un mecanism de injectare a inflaţiei în economia reală care permite dispersarea pierderilor rezultate din bula creditării în întreaga societate atunci când acestea ar trebui să se regăsească exclusiv la debitorii care au contractat nebuneşte împrumuturi şi la creditorii care au alocat greşit capitalul. Iar cum dobânzile la leu sunt real negative, vrând-nevrând, chiar şi românii care au refuzat să pluseze la bula imobiliară şi la spirala aiuritoare a creditului de consum sunt făcuţi părtaşi la împărţirea poverii datoriilor imposibil de rambursat.

O hoţie mascată pusă la cale în sistemul bancar, care devine persistentă după luni bune de creşteri de preţuri vecine cu 8% alăturate unei rate de dobândă ruptă de realitatea scumpirilor în serie. Dobânda de politică monetară, coborâtă de BNR după intrarea României în recesiune de la 10,25% la 6,25% rămâne la acel nivel din mai 2010, deşi avem luni bune de când traversăm un puseu inflaţionist major. Aceasta este decorelată nu numai de la variaţiile indicelui preţurilor de consum, dar şi de alte costuri ale banilor din sistemul financiar românesc. Singurul rol al acesteia pare a fi acela de a stabili un reper coborât care să permită finanţarea ieftină a deficitului public, dar şi de a fi alibiul perfect din spatele căruia băncile com