Ca sa te simti bine într-un oras unde traiesti trebuie sa ai din când în când emotii de îndragostit si niste amintiri, pe care trecerea vremii le rafineaza în loc sa le stearga. Sa fie, de exemplu, o strada marginita de tei pe unde te-a dus zi de zi de mânuta pâna la scoala si înapoi în copilarie bunicul. Sa fie niste biserici care atunci, copil fiind, ti s-au parut uriase facute parca pentru un Dumnezeu exagerat, în care cu timpul vei învata sa-ti gasesti pacea sufleteasca si speranta în momente de cumpana. Sa fie un liceu pe care profesori cu minti vioaie si pasionati de munca lor sa-l transforme într-un loc al gasiri de sine si al orientarii catre propria vocatie. Un loc unde sa înveti carte, sa râzi de viata cu insolenta potrivita adolescentei si sa speri la modul obraznic al micilor zei. Sa fie o facultate în care icoana lui Blaga parca mai urca si coboara treptele spre amfiteatru, stârnind împrejuru-i un aer de taina si încântare. Sa fie un parc în care ti-ai pierdut mintile de dragul unei fete ciudate ca himerele si unde ai îmbratisat copacii de fericire. O fericire nebuna fara de care orice tinerete ar fi searbada, poate chiar caraghioasa. Apoi sa mai fie si un loc în cimitir unde te duci când ti-e dor de cei pe care nu-i mai poti vedea, dar nici uita.

Ar fi bine ca orasul în care traiesti sa aiba ceva din aerul unei cetati a lui Dumnezeu. Sa îti gasesti în el bucuriile, sa îti împlinesti dragostea, sa-ti afli în el pacea domestica a familiei si sa simti ca, daca l-ai parasi, te-ai îmbolnavi de inima rea ca un îndragostit ce-si pierde perechea. Iata cum zugraveste Clujul un scriitoras contemporan, îndragostit probabil de orasul sau: „În zilele senine de octombrie Clujul devine straveziu ca o cetate aeriana. Oamenii atipiti si pasarile planeaza împreuna în linistea dupa-amiezilor. Viata se curbeaza dupa liniile melancoliilor, aleile se ridica deveni