"O colegă de clasă a fiicei mele, de 13 ani, a avut o tentativă de suicid. Presa n-a aflat, iar părinţii, dar şi psihologii care s-au ocupat ulterior de fată spun că ea a avut noroc. Că nu s-a aflat", povesteşte psihologul Gabriela Romaneţ. "Dacă ar fi venit presa şi ar fi popularizat cazul, fetiţa aceea ar fi trebuit să facă faţă unor presiuni suplimentare, venite din partea societăţii. Iar adolescenţii care au o depresie şi o tentativă de suicid sunt foarte vulnerabili, nu pot face faţă presiunilor sociale suplimentare. Ei abia reuşesc să faca faţă presiunilor interioare, părerilor personale despre viaţă şi moarte... Presa extinde, externalizează acest conflict interior".
Pe 21 mai 2011, presa aducea pe lume un alt subiect. La Târgu Jiu dispăruse o elevă de 19 ani, iar un cotidian central titra: "Dispariţia misterioasă a liceenei eminente i-a bulversat pe locuitorii oraşului". În fiecare zi, dispar copii în România. Comunicatele de presă ale Poliţiei Române sunt pline de anunţuri cu adolescenţi fugiţi de acasă, pentru găsirea cărora se solicită ajutorul, prin mediatizare. Niciunul dintre ei nu apare însă, la televizor sau în ziare. Drama prin care trece un copil n-a fost niciodată o ştire, dacă n-a avut ş-un dram de spectacol în ea. Reţeta unui subiect de succes conţine ingredientele: moarte, sânge, sex. Rareori, din fericire, dispariţiile de copii devin spectaculoase şi, prin urmare, subiecte de presă. De ce a fost cazul Ralucăi Drăguşin (19 ani) tratat altfel? Avea deja premizele unei drame. Promitea, din start, un final tragic, o înmormântare, lacrimi, rating şi trafic, adică. Înainte de a dispărea, Raluca trimisese un SMS unei colege: "Vei fi mesagerul meu, dragă. Probabil că mă vor căuta, mai devreme sau mai târziu. Spune-le că am plecat să-mi îndeplinesc planurile de a mă sinucide." Pentru întreaga mass-media, acesta a fost agaţamentul.
