Deşi dorită de populaţie, capitularea Angelei Merkel în faţa oponenţilor energiei atomice ridică un număr de întrebări la care Germania nu pare încă pregătită să răspundă. Cele mai importante dintre ele sunt cum va fi înlocuită energia atomică şi dacă cetăţenii vor mai fi dispuşi să plătească preţul atunci când îl vor afla.

Relaţia poporului german cu energia atomică a fost dintotdeauna una complicată - ceea ce ar putea mira, având în vedere dragostea nemţilor pentru tehnică şi know-how-ul industriei germane în privinţa tehnicii de vârf.

Prima centrală atomică civilă din Germania a fost construită în 1961 în Karlstein am Main, urmată în anii '60 de mai multe altele. Opoziţia era formată, la acea vreme, mai curând la nivel local, diverse oraşe şi comune protestând împotriva amplasării unui potenţial factor de risc în imediata lor apropiere.

Însă odată cu începuturile mişcărilor studenţeşti de protest din 1968, opoziţia împotriva centralelor atomice a căpătat amploare la nivel naţional; în ochii mişcării stângiste, anti-imperialiste şi, în esenţă, anti-americane, energia atomică simboliza capitalismul şi, mai târziu, militarismul; în campaniile partidului ecologist (formaţiune politică născută din mişcarea studenţească) din anii '80, nu se făcea nicio diferenţiere între rachetele NATO cu focoase nucleare staţionate pe teritoriul Germaniei şi centralele nucleare.

Însă adevăratul catalizator al mişcării ecologiste a venit în 1986, în forma catastrofei de la Cernobîl; un an mai târziu, Partidul Verde intra în parlamentul german cu 8,3% - iar liderul (neoficial) al partidului, Joschka Fischer, devenea una dintre cele mai carismatice şi cunoscute personalităţi politice ale Germaniei, ceea ce avea să rămână până la retragerea sa din politică în 2005. În 1998, Verzii au reuşit să ajungă la putere ca parteneri de coaliţie ai Social-Democraţilor, iar Fi