Bunicul din partea tatălui meu n-a fost niciodată un om bătrân, nici măcar în cel de-al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, care doar dintr-o întâmplare nefericită a fost şi ultimul. Nu ţin minte să-l fi întrebat vreodată ce vârstă are, iar el să fi răspuns, cu seriozitatea specifică unui octogenar respectabil, cu adevărul, numai adevărul, nimic mai mult decât adevărul. Optsprezece, spunea el mereu. Vreme de un sfert de secol – cât viaţa mea şi-a lui s-au intersectat – el a trăit un majorat continuu.
Şi mi-a fost tare drag de el, cu tot cu felul lui copilăresc de a vedea mersul firesc al lucrurilor şi-al vieţii proprii, dar mai ales cu teama, uneori imperceptibilă, alteori forţat evidentă, de boala care să-l imobilizeze la pat, de singurătate şi, până la urmă, de moarte. Mi-a fost atât de drag (se poate să-mi fi fost prea drag) încât acum, că nu mai e, nu îmi găsesc, nici de aş vrea, liniştea. Iată, îmi spun cu vocea gâtuită, nodul în gât! Simte-l cu tine toată!
Dar cel mai grav este că am rămas cu o sensibilitate care mi-e foarte incomodă, dar care, într-un fel bizar, mă ţine în continuare conectată cu el. Şi această sensibilitate importunează cum nu se poate. Căci bătrâni bolnavi şi singuri se găsesc la tot pasul, dar mai ales la tot pasul meu. Am început să cred că-i o conspiraţie nefericită la mijloc, căci prea mă urmăresc necontenit figuri ridate şi ochi rugători ce-mi amintesc de omul ce cândva a fost şi astăzi nu mai este. La început, mă opream cu lacrimi în ochi, întinzându-le prea puţin comparativ cu ce şi cât ar fi avut nevoie şi neînţelegând ce fel de oameni se pot afla în spatele acestor destine nefericite. Acum, însă, testez o atitudine indiferentă care-i menită să-mi facă viaţa mai uşoară, deoarece, până la urmă gestul frumos nu se amplifică dacă e însoţit de lacrimi de compasiune.
Nu pot pricepe şi nici nu concep să existe motive