Într-o societate născută cu greu dintr-un amalgam istoric, format şi acesta în salturi, iluzia iraţională a căpătat o consistenţă socială cum numai în ţările cangrenate de sărăcie şi lipsa alternativelor se poate întâlni.
Există desigur şi o iluzie raţională, cu reale posibilităţi de a se transfroma dintr-un vis frumos şi îndepărtat într-o realitate posibilă.
De pildă, Ilie Năstase la 14 ani jucând tenis putea avea iluzia unui Rolland Garros câştigat. El construieşte şi demonstrează prin fapte mici la început de drum cum un vis, hrănitor de iluzii, se poate împlini. Apoi Salvador Dalli a trăit ani buni cu iluzia marii lovituri, care întârzia să vină în cariera lui de pictor, nu pentru că era schizofrenic, ci pentru că nu avea bani să-şi susţină proiectele.
Dar mai există în istorie tragedia omului care nu este nimic, dar are iluzia fără consistenţă că va deveni repede cineva. Nu face nimic pentru a depăşi iluzoriul, ba chiar mai mult, se pune în slujba unui salvator providenţial care-i va oferi totul. Chiar dacă acest salvator refuză să vină, totuşi îl proiectează în imediat; acesta este miliardar şi generos, producător de filme sau căutător de fotomodele, în general magnatul.
Acest eseu s-a născut într-un restaurant bucureştean, ca urmare a unei simple, dar deloc banale observaţii a unui chelner. Acesta şi-a apostrofat una dintre clientele obişnuite, oarecum elegantă, tristă în faţa unui lichior roşu aprins: „Am văzut că partenerul tău de afaceri nu ţi-a dat de mâncat". Partenerul care i-a hrănit pentru moment iluzia unei mese de prânz abia reuşise să achite nota de plată pentru două sucuri acidulate. Cu toate acestea, clienta dezamăgită a rămas cu iluzia că data viitoare va da marea lovitură a vieţii.
Iluzia marii lovituri căzute în rateu este din nefericire foarte des întâlnită, iar doza de iraţional, de încredere infinită în ceva car
