Craiova – Hobiţa – Austria – Germania – Paris. Un traseu care însumează circa 2500 de kilometri. Laurian Stănchescu îi va parcurge pe jos şi pentru că este foarte optimist, speră să ajungă la Paris la sfârşitul lunii august a.c. Sau cel mai târziu la începutul lunii septembrie. De ce? Pentru că simte că trebuie să împlinească o datorie, pentru că este îndrăgostit de România şi de opera lui Constantin Brâncuşi, omul care a făcut istorie în sculptura mondială. Iar pe Brâncuşi vrea să-l aducă acasă, aşa cum maestrul şi-a exprimat dorinţa în ultimii săi ani de viaţă. Să fie îngropat în pământul său natal, locul care l-a plămădit şi de unde a plecat apoi în lume zburând ca o Pasăre Măiastră.

Dincolo de puterea de sugestie a exemplului personal

Laurian Stănchescu, omul care s-a bucurat de prietenia lui Nichita Stănescu şi de la care deţine un fond important de manuscrise, este nu numai un poet de mare talent şi cuprindere intelectuală, dar şi un temerar. Un temerar visător, care mai crede că poate schimba ceva prin puterea de sugestie a exemplului său. Vrea să sensibilizeze, deopotrivă, autorităţile române asupra necesităţii reconsiderării culturii naţionale, dar şi pe cele franceze asupra respectării dorinţei maestrului de a fi îngropat în pământul natal. Adevărul este că Laurian Stănchescu are totuşi o anume experienţă. În 2008, a făcut primul său marş, pe jos, de la Bucureşti la Băile Herculane, al doilea în 2010, de la Bucureşti la Curtea de Argeş, şi tot în 2010 a iniţiat un marş la Drobeta Turnu Severin, în memoria lui Nichita Stănescu. Marşul cel mai dificil a fost însă cel de la Bucureşti la Sarmisegetusa. L-am contactat telefonic pe Laurian Stănchescu în urmă cu trei zile. Mi-a răpuns cât se poate de amabil. „Am sosit azi – 31 mai, n.a. – la Craiova venind de la Hobiţa, mi-a răspuns Laurian Stănchescu. Vineri voi pleca spre Paris unde sper să ajun