Partea finală a acestui titlu este, de fapt, a unui miniroman al lui Urmuz, creatorul literaturii absurdului, prin asta dorind să arăt că relaţia existentă azi între preşedintele Traian Băsescu şi Legea fundamentală a ţării este, ca şi cea de la scriitorul amintit, între acel obiect şi persoana numită de el. Adică de domeniul absurdului. De unde, aşadar, grija lui Băsescu pentru modificarea Constituţiei ţării? De unde până unde preocuparea sa bruscă pentru ceea ce s-ar putea întâmpla cu România peste zece ani, atâta vreme cât este limpede pentru toată lumea că, AZI, instituţiile statului nu funcţionează când este vorba de simplul cetăţean, dar, în schimb, sunt la dispoziţia totală a preşedintelui, fie că este vorba de serviciile secrete sau de ministere de forţă şi, în final, chiar de Guvern? Cred că, în realitate, a fost o diversiune marca Băsescu, aşa cum ne-a obişnuit în toţi aceşti ani, o fumigenă prin care s-a dorit deturnarea atenţiei românilor de la acţiunea iredentistă ungară ce vizează aşa-numitul „Ţinut Secuiesc".
Ascultându-i alocuţiunea de aproape 55 de minute de miercuri, n-am putut să nu remarc că era pregătită în pripă, cu bâlbâieli ori cu ezitări lingvistice (licit-ilicit), în care prolixitatea exprimării, lipsa de proprietate a termenilor şi mai ales tendinţa egocentristă exagerată săreau în ochi. Să exemplific: „Unele hotărâri ale Curţii Constituţionale nu sunt luate în CONSIDERAŢIE", arăta el, dar acest cuvânt înseamnă „stimă, respect"; când el ar fi trebuit să spună CONSIDERARE, adică „în seamă". Evident, nu o să-i pretindem să folosească neologisme pretenţioase precum „concupiscenţă", „exordiu" ori „evanescent", ca să dau trei exemple, dar nici nu pot accepta semi-doctisme când e vorba de motivarea argumentelor modificării Constituţiei. Cât priveşte egocentrismul său, ca un drum direct spre dictatură, cum altfel să percepem afirmaţii de
