Trenul face mai nou şapte ore de la Bucureşti la Sibiu. Nu, nu personalul, ci acceleratul. Şapte ore pe bilet, pentru că în realitate, face opt. O jumătate de oră stă doar în Sinaia, ce-i drept vechea gară, acum renovată, merită privită, dar nu într-atât, altă jumătate de oră stă la o aruncătură de băţ mai departe, în Azuga. Sau să fi fost Buşteni? Oricum, acolo gara era în renovare.
În afara acceleratului nu ai prea multe opţiuni dacă nu vrei să te înghesui între scaunele strâmte ale vreunui autocar. Capitala mai e legată de Capitala Culturală Europeană a 2007 de doar trei trenuri, două sunt acccelerate, unul e rapid. Rapid care nu face mai puţin decât acceleratul. Vestea bună e că e vară. Probabil de aceea are întârziere doar o oră şi ceva.
La plecare, în vagon, un burtos cu chelie dirjează călătorii în compartimente. „Staţi aici, că nu vă deranjează nimeni!”, îi spune unui domn, care întrebase simplu: “31?” Hopa!, îmi zic, au apărut şi în trenuri şmecherii care te parchează! Mă înşel, dar nu prea mult. Pentru că imediat, cheliosul cu figură de recuperator din Filantropica lui Caranfil îşi începe poezia: „Am întrebat pe toţi călătorii până acum, strângem fonduri pentru copiii bolnavi de leucemie! Nu vreţi să ajutaţi şi dumneavoastră?”. Ca să fie credibil, omul are o mapă în mână pe care ar urma, nu-i aşa, să treacă datele generoşilor.
De data asta nu-i iese şi coboară bodogonind urmat de un pişpirel, asistentul probabil. Din distribuţie nu lipsesc cerşetorii care se târăsc prin vagoane, nederanjaţi deloc de poliţiştii care patrulează prin tren, cu pistoalele la vedere în teacă. Şi sunt şi vânzătorii muţi de agende, pixuri, şurubelniţe, iconiţe şi învelitori de telefoane mobile.
Dar să fim optimişti, hai, încă o jumătate de oră în Braşov, va urma probabil încă jumătate de oră prin cine ştie ce câmp, după Fagaras, şi pe la 7 ajung şi la S