Faţă de începutul crizei, creditul privat este cu 6,6% mai mare, însă departe de a fi ţinut pasul cu inflaţia. Soldul a rămas relativ sus şi prin faptul că mulţi nu au mai reuşit să-şi plătească ratele. Aproape tot ce au reuşit clienţii să ramburseze a fost absorbit de stat.

Izbucnirea crizei nu s-a reflectat brusc pe partea creditului neguvernamental. Creditul privat a fost apărat într-o primă fază de inerţia contractelor negociate în lunile precedente, dar şi de abordarea relativ relaxată a politicienilor, firmelor şi populaţiei în ceea ce priveşte impactul crizei mondiale asupra economiei locale.

Când tensiunile şi incertitudinile au început să crească generalizat în pieţe, băncile locale s-au confruntat brusc cu sistarea finanţării de la băncile-mamă.

Leul s-a depreciat puternic, ceea ce a afectat capacitatea de rambursare a celor cu credite în valută, dar, în paralel au crescut brusc şi costurile pentru finanţarea în lei, pe fondul degradării încrederii.

Astfel, tot mai mulţi din cei împrumutaţi au intrat în incapacitate de plată (după cum se vede în evoluţia creditelor neperformante), şi pe fondul acestor riscuri băncile au adoptat o prudenţă extremă, direcţionând aproape tot disponibilul către finanţarea statului. Chiar şi banii eliberaţi treptat băncilor de către BNR prin reducerea rezervelor minime obligatorii (RMO), circa 5 miliarde de euro, au ajuns în cea mai mare parte tot în creditul guvernamental.

Orientare raţională către stat

„Dinamica diferenţiată a creditului guvernamental/neguvernamental este specifică fazei curente a ciclului economic. Deteriorarea pieţei forţei de muncă a dus la creşterea riscurilor creditelor acordate sectorului privat, iar în acest context orientarea creditorilor către sectorul public pare raţională“, spune Vlad Muscalu, senior economist în cadrul ING Bank România. În același timp, potrivi