Foto: tud / Jurnalul Naţional Nimeni nu ştie de când datează obiceiul Udătoriului la Şurdeşti. Prin 1979 s-a primit ordin de la „judeţeana de partid” ca oamenii să-şi aducă aminte de tradiţia aceasta care-l cinsteşte pe cel mai harnic om din sat. Simpla propagandă menită să scoată lumea din casă la arat s-a dovedit de succes şi dacă grâul n-a crescut mai sus de genunchi, oricum horinca a-nceput a se face mai multă şi mai bună. Mi-au spus această scurtă poveste Gheorghe Mihuţ, localnic din Şurdeşti, şi soţia sa, Marta-Mărtuca, neîntrecută într-ale bucătăriei.
Udătoriul încetase a se mai ţine în sat după 1938. Oamenii erau necăjiţi, izbucnise războiul, politicienii scoseseră ţara la mezat. Pe urmă, când au venit comuniştii, lucrurile s-au complicat iarăşi fie din cauza Rezistenţei din munţi, fie din pricina raporturilor confesionale, ţinând cont că populaţia era greco-catolică, iar întrunirile sub semnul crucii nu erau încurajate. Gheorghe Mihuţ avea atunci 11 ani şi muncea la pădure cu tatăl său. Aşa a învăţat să iubească lemnul. Când a făcut 16 ani şi-a cumpărat cal şi s-a angajat la gater. „Pe urmă”, ne spune el, „am dat calul şi m-a dus taică-meu să facem case. Atunci casele se făceau numai din lemn şi din văiog. Aşa că m-a învăţat să fac case, şuri, tot felul... La 21 de ani m-am angajat la mină la Cavnic, la flotaţie. În ’70 m-am căsătorit şi în ’97 m-am pensionat”.
Destin de moroşan
Parcă ar fi prea simplă şi schematică viaţa lui moş Mihuţ dacă eroul meu n-ar avea şi o mare pasiune: ciopleşte scăriţe miniaturale din lemn, pe care le montează cu minuţie în sticle pline cu horincă. „Cumperi kilu’ de băutură şi înăuntru vezi copia scării pe care noi, bărbaţii, ne urcăm în pod după sticlă” – ne spune, şăgalnic, moşul, şi-n ochii săi parcă sticlesc mărgele transparente de horincă.
Dar şi dacă ar face numai
