Nu îmi fac nici o iluzie: partidele politice româneşti sunt majoritar constituite din indivizi cam simpluţi, unii chiar stupizi, la limita umanoidului. Cu toate astea, de bine, de rău, în PNL, PSD, în PC, în uitatul PNţCD, ba chiar şi în PRM şi UDMR mai există ici şi colo câte un om ca lumea, ba chiar câte unul aparţinând unei reale elite: profesionale, culturale sau – lucru foarte rar şi cu atât mai de preţ – aparţinând unei elite morale.
Faptul permite respectivei for-maţiuni politice ca, la o adică, să îşi scoată în faţă omul valoros şi, după situaţie şi speţă, să îl pună să vorbească, să scrie, să rezolve onorabil câte o treabă delicată sau complicată, fie de ochii lumii şi ai presei, fie fiindcă aşa este bine şi se cuvine.
Partidul Democrat Liberal însă este partidul plat. Partidul fără vârfuri, partidul banalilor. Rareori mi-a fost dat să văd – şi încep să am deja o vârstă... – o mai omogenă concentraţie de cospirituali ai precarităţii decât în această gaşcă politică unde, pur şi simplu, nu există excepţii spre înalt. De la platitudinea unui imaginat nivel zero, în care viermuieşte majoritatea membrilor săi, partidul plat conţine însă o sumedenie de excepţii gradat-negative, ce îmi figurează – dacă aş folosi, strict pentru farmecul şi puterea de sugestie – categoriile tot mai adânci ale oligofreniei: debilitatea, imbecilitatea şi idioţia. Evident că „prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”, iar fala cu care membrii partidului plat, ai PDL-ului aşadar, îşi poartă ignoranţa dobândeşte o stridenţă invers proporţională cu precaritatea, însă direct proporţională cu funcţia.
Faptul că un astfel de partid este la putere în România este unul grav şi dă măsura calităţii electoratului. Şi mai grav este însă faptul că dregătorii ţării – ministeriali, cei din consiliile judeţene şi primării, numiţi s