Cu ani în urmă, preşedintele unui club de tradiţie din România răspundea provocării unui coleg. Era în plină epocă a blaturilor din fotbal, pe cînd Jean Pădureanu era părintele spiritual al asociaţiei de reciprocităţi. Acel Pădureanu era cu vreo 15 ani mai tînăr şi cu vreo 100 mai puternic decît astăzi, cînd tremură pentru licenţă. Colegul meu şi conducătorul echipei de Divizia A au stabilit să meargă împreună la biserică, iar oficialul urma să se jure acolo pe toate icoanele şi pe toţi sfinţii că nu participase la nici un blat în viaţa lui. Zis şi făcut. Domnul preşedinte s-a jurat, colegul meu a consemnat, iar după cîteva zile s-a întîmplat nenorocirea. Domnul G. a suferit un infarct şi a fost pe punctul să treacă în lumea celor drepţi. Personajul cu pricina a dispărut destul de repede din fotbal, printre altele ca să-şi trateze afecţiunea la cord, dar întîmplarea i-a adus o celebritate la care nu visase. Şi pe care nu o dorise, era un profitor introvertit.
Iunie 2011. Gheorghe Chivorchian spune că nici la moartea mamei dumisale nu a plîns ca la aflarea veştii că Poli nu a primit licenţa şi se află în situaţia de a fi retrogradată. Refuz să cred că preşedintele timişorean este mai ataşat de o echipă de fotbal al cărei salariat este de doar cîţiva ani decît era de cea care i-a dat viaţă. Mai refuz să cred că o echipă de fotbal, orice echipă, poate fi iubită mai mult decît o mamă, orice mamă. Iar dacă este aşa, e de rău, înseamnă că ne-am pierdut minţile.
Dar nu e aşa. Oamenii aceştia spun indiferent ce, numai să iasă basma curată. Să le gîdile urechile suporterilor, să îşi mulţumească patronii, să îşi păstreze scaunele. Mai nou, plîng pe umărul celor 5.000 (sau 8.000?) de timişoreni ieşiţi în stradă pentru Poli. L-aţi văzut şi l-aţi auzit pe Mircea Sandu, cum vrea el să îndrepte lucrurile strîmbîndu-le.
Ce om!
Ce simţire!
Ce ruşine, d
