Roxette, Scorpions, Bon Jovi, Sting, Alice Cooper, Amy Winehouse, Ali Campbell...
Sunt doar câteva dintre concertele pe care mari vedete ale muzicii le-au susţinut ori urmează să le aibă anul acesta în România.M-am întrebat de multe ori, în aceste două decenii, „Cum o fi?" Cum o fi să admiri un grup sau un solist, să-i ştii cântecele pe dinafară şi să-l vezi pe viu, la tine în bătătură, la câteva luni, maximum câţiva ani, după ce ai început să-ţi construieşti cultul pentru el. Trebuie să fie fantastic!
Asemenea idolatrizări - absolut fireşti şi benefice, sunt gata să mă bat cu oricine ar strâmba din nas sau ar zâmbi la ideea asta - se rotunjesc, de regulă, la vremea adolescenţei şi în mod normal durează toată viaţa. Or, experienţa generaţiei mele... Abia dacă ştiam cum arată idolii noştri! Poze prin reviste ajunse pe sub mână în România, imagini de pe copertele LP-urilor de vinil procurate la fel (şi, în anii '70, câteva comercializate miraculos şi în ţară), postere răzleţe... Prima înregistrare video cu Beatles - „Love Me, Do", dacă nu mă înşală memoria - am putut-o vedea la zece ani după ce formaţia se defiinţase! Abia sfârşitul anilor '80, cu nebunia casetelor video, ne-a adus câteva înregistrări de concerte.
Au fost şi excepţii, dar extrem de rare, de exemplu prezenţa la Bucureşti, în plină glorie, a grupului Blood, Sweet & Tears. În rest, admiraţia noastră era construită 99% pe muzica în sine, pe sunet, nu pe imagine, necum pe atmosferă. „Metronom"-ul lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă, cele câteva emisiuni radio în care scăpau valori (mai mult din zona muzicii uşoare, cu greu dinspre hard rock, beat, folk), benzile de magnetofon care circulau între noi, mai târziu casete - erau singurele legături cu ceea ce iubeam şi admiram.
O parte dintre monştrii noştri sacri - Emerson, Lake and Palmer, de pildă - nu aveam să-i vedem niciodat
