Sau povestea unor întîlniri născute în jurul unui cuvînt dat. Confesiunea continuă. Ca şi povestea unor destine care mă impresionează prin devoţiunea faţă de ceva efemer, fragil, vulnerabil cum este teatrul.

Totul ţine de clipă. De moment. De starea de graţie a unor minţi, a unor valori, a dedicaţiei lor. Se întîmplă, uneori, ca, fiind în mijlocul lucrurilor, să nu mai simţi că aerul pe care îl respiri chiar este altfel. Că miracolul face parte din existenţa ta aşa cum rutina locuieşte în alte fiinţe. Măcinaţi zile şi nopţi la rînd de şirul nesfîrşit al futilităţilor, osteniţi, derutaţi, însinguraţi, pierdem esenţialul. Amorţim. Atunci, dacă ai noroc, apare cineva dinafară care, cu multă grijă şi tandreţe, îţi ridică faţa către lumea halucinantă din care ai alunecat puţin. Ce vreau să spun. Rănită, dezamăgită, poate, am uitat, uneori, să mă bucur. Rătăcind pe insula mea, am întîlnit un om care a poposit recent pe ea şi m-a ajutat să mă întorc cu totul către ce este generozitate, ludic, fericire în mine şi în cei pe care îi preţuiesc. Marius Tucă a vrut ca la Teatrul din Caracal să fie sărbătoare. Aşa cum a promis. Să fie o săptămînă de aventură în spaţiul valorii teatrului românesc. Ca o reverenţă faţă de fiecare artist. Faţă de personalitatea uriaşă a lui Ştefan Iordache. Teatrul nu este altceva decît voluptatea bucuriei minţii, a călătoriei fantastice pe urmele aventurii cuvîntului, spiritului, cunoscutului şi necunoscutului. O provocare. Ştefan Iordache şi toţi marii artişti au intuit şi apoi, pe drumul vieţii, au simţit asta. Miza unui destin încredinţat unei scînduri de lemn. Al frămîntării creaţiei. Scena este goală, este un concept complet abstract dacă nu poartă urmele căutării. Scena are valoare prin urmele paşilor pe care i-a susţinut. Trecerea artiştilor în lungul şi în latul scenei nu este altceva decît cel mai concret semn al miracolului. @N_